Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

) recţiune indirectă (prepoziţională) se realizează cu ajutorul prepoziţiilor: Ce
mi-i vremea cînd de veacuri // Stele-mi scînteie pe lacuri (M. Eminescu); genitiv – a: Tată
a cinci copii; dativ – la: Am dat la cinci copii; acuzativ – pe: Îi iubesc pe ambii.
3. Aderarea este legătura numai după sens dintre cuvintele neflexibile şi regentul
lor. Prin aderare se leagă de regentul lor, de obicei, la adverbele, infinitivele, supinele,
gerunziile.
Notă: Un cuvînt subordonat poate fi, în acelaşi timp, regent al altui cuvînt şi
coordonat cu alt cuvînt: cf. Era o situaţie omeneşte posibilă şi acceptabilă ([situaţie
posibilă], [omeneşte posibilă], [posibilă şi acceptabilă]).
Relaţiile de subordonare pot fi:
• Simple: cînd determinantul depinde de un singur regent: Codru-şi bate frunza
lin (M. Eminescu).
• Duble: cînd determinantul depinde de doi regenţi (dezvoltînd între ei o relaţie
de interdependenţă sau de dependenţă): atributul circumstanţial, care
exprimă o caracteristică suplimentară a elementului determinant care este în
acelaşi timp legată şi de ideea exprimată de predicat; el exprimă o dată cu
caracterizarea obiectului, şi o idee circumstanţială referitoare la predicat -
cf. Malca, îmbărbătată de moş Nichifor, se suie în căruţă şi se culcă (I.
Creangă); Nicu, fricos, nu mai aşteptă glasul mamei); şi elementul
predicativ suplimentar (Luna pe cer trece-aşa sfîntă şi clară (M. Eminescu);
A privi cu ochi lacomi.
La nivelul frazei, subordonarea este un raport sintactic de inegalitate între două
propoziţii dintre care una o determină pe cealaltă, se subordonează ei, depinde de ea din
punct de vedere sintactic-relaţional. Aşadar, în acest raport o propoziţie este subordonată,
iar cealaltă este regentă (supraordonată). Subordonarea se poate realiza atît prin joncţiune,
cît şi prin juxtapunere: Ai carte, ai parte; Cu galbeni ochi pierduţi în zare, - / De când se
ştiu, s-au pomenit - / Ţiganii merg fără-ncetare: / Nu ştiu nici ei cînd s-au pornit (Al.
Macedonschi).
Nota 1: În mod obişnuit, o propoziţie cordonată apare în enunţ într-un singur fel de
raport coordonativ (este sau coordonată copulativă, sau coordonată disjunctvă, sau
adversativă, sau conclusivă). Mult mai rar, o propoziţie este coordonată copulativ cu alta şi,
în acelaşi enunţ, coordonată disjunctiv cu a treia: Cf. Mîine învăţ sau mă plimb şi fac sport.
Ultimele două propoziţii sînt legate între ele copulativ şi cu prima disjunctiv.
În enunţul Sau perseverezi şi reuşeşti, sau renunţi şi eşuezi, toate patru propoziţiile
se află simultan într-o relaţie copulativă şi una disjunctivă.
E departe, dar e frumos şi merită să te duci pînă acolo (ultimele două propoziţii sînt
legate copulativ între ele, şi adversativ cu prima propoziţie);
Problema s-a rezolvat, deci insistenţele sînt de prisos, iar enervarea e ridicolă
(ultimele două propoziţii sînt coordonate atît copulativ, cît şi conclusiv).
Nota 2: O propoziţie principală poate fi despărţită de coordonata ei (coordonatele) ei
printr-un semn principal de punctuaţie (punct, punct şi virgulă). Asemenea propoziţie se
numeşte propoziţie coordonată izolată: Ridicînd ochi în lungul drumuşorului care trece
printre mirişti şa coşere, misitul văzu şi căluţul alb; deci domnişoara Constanţa se afla la
hambare. (M. Sadoveanu).
Nota 3. Cf. Te rog, ascultaţi-mă; Vă rog să mă ascultaţi. Care este raportul dintre
cele două propoziţii din cadrul frazei?
65