Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

1. Acordul este o corespondenţă între doi termeni ai propoziţiei, manifestată prin
identitatea categoriilor gramaticale de gen, număr şi caz. Legătura prin acord se face
numai cu ajutorul flexiei (cartea bună, cărţile bune etc.).
Acord gramatical e atunci cînd subordonatul se uniformizează cu regentul în gen,
număr, caz cf. atribut adjectival (exprimat prin adjective, adjective pronominale,
numerale colective şi ordinale, participii, gerunziu): Nuferi galbeni îl încarcă; Între
aceste locuinţe, cea mai mare şi mai gospodărească era casa lui Dănilă (G. Galaction);
O, vino iar în al meu braţ; La mijloc de codru des toate păsările ies; Mircea însuşi mînăn
luptă vijelia-ngrozitoare; Ş-apoi cînd veneau amîndouă fetele acasă noaptea tîrziu, fata
babei sărea iute pestze pîrlaz (I. Creangă); În fund, pe cer albastru. În zarea depărtată
(V. Alecsandri); Noaptea vine-ncetişor // Cu-a ei umbre suspinînde (M. Eminescu).
Notă: Dintre pronumele relative se acordă numai care. Acest acord prezintă unele
particularităţi: pentru nominativ-acuzativ, singular şi plural, feminin, masculin există
numai o singură formă - care. În procesul acordului ea nu se schimbă, iar indicele
numărului este predicatul. La genitiv-dativ, formele acestui pronume diferă – cărui,
cărei, căror.
Acordul se manifestă şi la articolele posesive: Fulgii zbor....// Răspîndind fiori de
gheaţă pe ai ţării umeri dalbi (V. Alecsansdri). În asemenea cazuri articolele posesive
seamănă cu nişte pronume adjectivale, care se acordă în gen şi număr cu substantivul pe
care-l înlocuiesc.
2. Recţiunea ( < lat. rectio, rector “conducător”) (conducerea) – regentul impune
determinativului anumite restricţii gramaticale: cazuale (o anumită formă de caz) şi de
selectare a prepoziţiei.
Prin recţiune se pot lega numai cuvintele declinabile.
Recţiunea e de două feluri:
1. recţiune substantivală – regentul şi subordonatul sînt substantive: manualul
studentului, succesele colegilor etc. şi recţiune adjectivală – regentul este un
adjectiv: rumen la faţă, verde la culoare etc.
2. recţiune verbală – regentul e verb, iar determinativul este o parte de vorbire la un
anumit caz: plec la ţară; vin de la pădure; coc plăcinte. Cazul impus de verb diverşilor
adjuncţi depinde de regimul verbului: El a scrie o poezie (A); El promite ceva (A)
părinţilor (D) ş.a. Această relaţie se manifestă în cazul anumitor verbe prin selectarea
obligatorie a unei prepoziţii: Băiatul se ţine de şotii; Conta pe prietea ei; Soluţia depinde de
datele problemei etc.
3. recţiune adjectivală: Copilul drag sufletului ei era cel mic; Zid exterior casei; Om
dator cuiva etc.
4. recţiune adverbială: El se purta aidoma tatălui; Se comporta corespunzător
gradului său de educaţie.
5. recţiune interjecţională: Bravo vouă! (D); Iată-ne. (A); Halal de tine. (A) etc.
Din punctul de vedere al instrumentelor gramaticale, care leagă ambele componente
ale construcţiei, deosebim:
a) recţiune directă (neprepoziţională) – regentul cere de la determinativ forma de
caz A. fără prepoziţie; se realizează cu ajutorul flexiei sau al articolului (hotărît, nehotărît,
posesiv): Cînd se lumină de ziuă, Făt-Frumos vede...pînă unde ochiul se pierde în
albastrul cerului şi în verdele mării (M. Eminescu).
64