Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

Conclusiva se desparte prin virgulă de restul propoziţiilor.
Propoziţia conclusivă poate rezuma concluzia mai multor propoziţii sau fraze, adică
a unui context, apărînd izolată prin punct: Sufletul meu se bucură că stăpînul se
milostiveşte a întreba. Pot deci să mor cu bucurie (M. Sadoveanu).
Notă: În limba română ideea de urmare cunoaşte două realizări: la una, termenii
contractanţi ai raportului au importanţă ce poate fi considerată egală, acest lucru justificînd
aprecierea că aici raportul sintactic este de coordonare, anume conclusivă (Ion aleargă,
deci este obosit); la cea de-a doua realizare, termenii ce contractează raportul sintactic au
importanţă inegală (primul îl domină pe al doilea; ceea ce motivează aprecierea că raportul
sintactic de aici se încadrează la subordonare, anume la cea consecutivă (Ion aleargă
continuu, încît este obosit). Exemplificarea posibilă cu aceleaşi cuvinte (numai însoţite de
jonctive diferite) conduce, pe de o parte, la ideea că, din punctul de vedere al conţinutului,
nu există principial, deosebiri între coordonarea conclusivă şi subordonarea consecutivă; pe
de altă parte însă, aceasta înseamnă că la termenii coordonării conclusive importanţa doar
poate fi considerată egală, dar, de fapt, nu este întru totul egală, al doilea termen fiind, întro
anumită măsură, mai puţin important decît primul sau, altfel spus, al doilea termen
subordonîndu-se, într-o măsură mai mică sau mai mare, primului termen. Drept argument,
ne poate servi şi topica fixă. La o eventuală transformare a acestor propoziţii în principale
independente, al doilea termen se caracterizează negativ în această privinţă (dacă se
păstrează intenţia comunicativă a vorbitorului ([deci] este obosit).
5. Raportul de subordonare
Raportul de subordonare este un raport de inegalitate între [o parte de]
propoziţie (atribut, complement, element predicativ suplimentar) – subordonat - şi [o parte
de] propoziţie determinată – regent, adică între două unităţi care stau pe planuri diferite.
Deci în interiorul relaţiei de dependenţă, termenii sintagmei ocupă poziţii diferite:
• regent (determinat)– expresie a generalului, termenul care impune celuilalt
component din sintagmă un anumit comportament în planul expresiei, într-o
relativă corespondenţă, cu planul semantic;
• subordonat (determinant, determinativ) – expresie a particularizării sferei
semantice a regentului, actualizator sintactic al acestuia, termenul care
răspunde exigenţelor impuse de regent şi care devine purtătorul unei funcţii
sintactice.
Sub aspect structural, determinantul nu poate exista în afara regentului. El se
realizează, de altfel, în mod frecvent, prin unităţi lexico-gramaticale lipsite de autonomie -
şi semantică, şi morfo-sintactică: adjectiv, adverb, verb la conjunctiv, forme verbalnominale:
infinitiv, participiu, supin, gerunziu: Peste păduri tot mai des focuri, focuri //
Dansează sălbatice, satanice jocuri (N. Labiş).
În legătură cu unităţile subordonate, C. Dimitriu consideră că acestea pot fi grupate
„după necesitatea lor în context”, care depinde de caracterul suficient sau insuficient al
regentului. Astfel, cînd regentul e insuficient semantic sau gramatical, subordonatul e
indispensabil comunicării: cf. *Fratele meu locuieşte în satul [...] . Dacă însă regentul e
suficient, subordonatul e facultativ, comunicarea putîndu-se realiza şi fără acesta: cf.
Plouă acum.
Raporturile de subordonare se realizează prin 3 tipuri de legături:
63