Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

ştiinţific al cercetării cu altă fundamentare teoretică, să recunoască o anumită continuitate
în dezvoltarea disciplinei.
Aşadar, studiile greceşti asupra sintaxei, traduse în limba latină, au stat la baza
tuturor gramaticilor europene (inclusiv celor franceze, pe care noi le-am luat ca model)
pînă în sec. al XVII-lea, cînd au fost completate cu principiile Gramaticii generale şi
raţionale de la Port Royal din 1660. Aceasta din urmă e gramatica limbii franceze, ale
cărei categorii sînt explicate comparativ cu fapte din limbile moderne: spaniolă, italiană,
portugheză. Pornind de la premisa identităţii categoriilor gramaticale cu cele logice, acest
tratat manifestă o preocupare permanentă de a găsi corespondenţele gramaticale din aceste
limbi, de a descoperi faptele comune, aşa-zisele universalia („limba este o creaţie a raţiunii
umane”, „categoriile gramaticale sînt identice cu categoriile logice”, „propoziţia şi
judeacata se suprapun perfect”, „sintaxa e în primul rînd logică” etc.). În felul acesta, se
neglijează cu totul cronologia datelor supuse comparaţiei şi nu se ţine seama de specificul
fiecărei limbi. Aceste principii de gramatică au orientat studiile de gramatică pînă la
sfîrşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea cînd, prin introducerea metodei
comparativ-istorice în studiul limbilor, sintaxa logică îşi pierde din importanţă în favoarea
cercetărilor de fonetică şi de morfologie.
În secolul al XIX-lea, cînd este demonstrată varietatea structurală a limbilor, e
infirmat şi caracterul universal al sintaxei. La sf. sec. al XIX-lea studiile de sintaxă au avut
la bază o serie de concepţii filozofice, prin care se ajungea fie la o exagerare (Şcoala
funcţională de la Geneva, reprezentată prin Charle Bally), fie la o diminuare a importanţei
acestora (Şcoala idealistă, reprezentată prin Karl Vossler).
În lingvistica contemporană s-ar putea vorbi despre două direcţii, tendinţe în
tratarea problemelor de sintaxă:
• direcţia tradiţională;
• direcţia formalistă / structuralistă.
În afara modelului clasic de sintaxă pe care îl practicăm, mai există modelul
generativ-transformaţional. Prima încercare amplă în lingvistica românească de orientare
generativ-transformaţională este publicată de E. Vasiliu şi Sanda Golopenţia-Eretescu,
Sintaxa transformaţională a limbii române, Bucureşti, 1969. Conştienţi că, în lume, „teoria
transformaţională”, aşa cum apărea ea la Noam Chomsky, avea unele „lacune”, autorii
subliniază că nu şi-au propus să aducă o contribuţie la soluţionarea unor probleme
teoretice. Dat fiind faptul că gramatica tansformaţională operează cu reguli „prin
intermediul simbolurilor” (simboluri categoriale), sintaxa transformaţională are un
pronunţat caracter tehnicist. O altă lucrare de orientare generativ-transformaţională aparţine
Gabrielei Pană Dindelegan. Autoarea preia de la Noam Chomky „exclusiv natura structurii
de adîncime, iar gramatica, pentru ea, reprezintă un ansamblu finit de reguli care operează
asupra unui vocabular finit, reguli capabile să genereze infinitatea enunţurilor corecte ale
unei limbi. În raport cu gramatica clasică, care, taxinomică fiind, are în vedere în regulă
generală o limbă istorică, ca în cadrul căreia identifică diverse tipuri de unităţi, raporturi,
funcţii etc., gramatica generativ-transformaţională parcurge drumul invers, „punctul de
plecare” constituindu-l „aspectele paradigmatice (implicate în iventarul de simboluri), iar,
ca obiectiv final, se ajunge la aspectele sintagmatice, adică mulţimea frazelor generale.
Reprezentant al direcţiei formaliste la noi e lingvistul Ion Eţcu, care cercetează fenomenele
sintactice reieşind atît din forma structurilor analizate, cît şi din semantica elementelor
combinatorii, pe cînd adepţii direcţiei structuraliste, deşi recunosc forma şi conţinutul în
6