Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

2. Numărul şi caracteristicile raporturilor
În gramatica românească mai veche se fac referiri/teoretizări puţine şi vagi
privitoare la numărul şi caracteristicile raporturilor sintactice 45 . În legătură cu numărul
raporturilor sintactice există o diversitate de opinii, ceea ce relevă deopotrivă complexitatea
problemei şi interesul pe care-l manifestă specialiştii în vederea construirii tipologiilor
raporturilor sintactice. În mod tradiţional se pomenea de existenţa a două raporturi: de
coordonare şi de subordonare (GA). I. Iordan relevă trei raporturi: de coordonare, de
subordonare şi de inerenţă. S. Stati e de părerea că în limba română sînt patru raporturi: de
coordonare şi de subordonare, predicativ, apozitiv. Gh. Constantinescu-Dobridor vorbeşte
şi dlui despre 4 tipuri de raporturi sintactice: coordonare, subordonare, apozitiv şi
predicativ (de inerenţă) (p. 30) V. Şerban – de şase: de coordonare şi de subordonare, de
inerenţă, mixt, explicativ, de incidenţă. etc. O unitate de vederi în această privinţă nu există
deocamdată. Discuţia privind numărul raporturilor / relaţiilor sintactice din limba română
pare inepuizabilă. O inventariere atentă făcută de Corneliu Dimitriu asupra terminologiei
privind raporturile sintactice din limba română în principalele gramatici ale limbii române
moderne, scoate în evidenţă nu mai puţin de treizeci şi patru de termeni sintetici /
paradigme terminologice, care în opinia autorului mai sus menţionat reflectă şi situaţia din
lingvistica generală: interdependenţă, interdependenţă bilaterală, interdependenţă bilaterală
mediată, dependenţă bilaterală, inerenţă, relaţie predicativă, determinare, dependenţă
unilaterală, dependenţă, dependenţă mixtă, dublă subordonare, constelaţie, nondependenţă,
adordonare, coordonare, raport apozitiv etc. Deseori pentru unul şi acelaşi raport există mai
multe denumiri.
Ne asociem opiniei lui C. Dimitriu şi vom menţiona, în demersul nostru, despre
existenţa a şapte raporturi sintactice: coordonare, subordonare, mixt, de inerenţă, apozitiv,
de incidenţă, explicativ.
În planul expresiei, raportul sintactic reprezintă un „factor de coeziune”, asigurînd
îmbinarea unităţilor sintactice inferioare în unităţi sintactice superioare, şi anume,
îmbinarea părţilor de propoziţie în propoziţii şi a propoziţiilor în fraze. Cu alte cuvinte,
raportul sintactic are rol structurant: „A construi o frază, apreciază L. Tesnière, înseamnă a
da viaţă unei mase amorfe de cuvinte, stabilind între acestea un ansamblu de conexiuni.
structura morfologică internă a formei paradigmatice date, în calitate de morfem de evaluare modală. De
aceea ele nu vor fi onsiderate poziţii cu valori sintactice de sine stătătoare.
44 Unele adverbe de tipul şi chiar, numai, tocmai, totuşi ş.a. (distincte de omonimele lor noţionale)
intrînd în dependenţă faţă de un nume, fără a exprima caracteristici ale lor, capătă o semnificaţie imprecisă, ce
constituie un “comentariu” subiectiv prin care se scoate în relief “numele” în dependenţa căruia se află.
Aceste adverbe îndeplinesc funcţie exclusive expresivă.
45 În gramaticile limbilor istorice, sincronic şi diacronic găsim preocupări permanente privitoare la
raporturile sintactice, unele dintre aceste preocupări vizând numărul acestor raporturi/ relaţii sintactice. În
structuralism şi în orientarea generativ-transformaţională există „un singur tip de relaţie, cea de dependenţă,
iar în gramatica latină se vorbeşte de două tipuri de raporturi sintactice, şi anume raportul de coordonare şi
raportul de subordonare.
În descrierea gramaticii franceze, Maurice Grevisse pledează în favoarea raportului de coordonare şi
a raportului de subordonare, despre raportul dintre subiect şi predicat afirmînd că „seulement le verbe
s’accorde avec le sujet” .
În cadrul raportului de coordonare, Maurice Grevisse indică mai multe tipuri de coordonare, şi
anume: l’accord (et, ni), la cause (car, en effet), la consequence (donc, aussi),etc.
53