Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

Morfologia ne prezintă structura, scheletul, „anatomia” limbii, iar sintaxa –
funcţionarea acestui sistem şi, prin urmare, prezintă „fiziologia” limbii. Sintaxa deci este
partea gramaticii care studiază cuvintele sub aspectul funcţiei lor în comunicare, adică se
ocupă de întocmirea legilor de îmbinare a cuvintelor schimbate deja sub aspect formal în
unităţi sintactice (morfologia studiază cuvintele izolat sub aspect formal, prezentîndu-ne
paradigmele cuvintelor), precum şi relaţiile sintactice din cadrul acestor unităţi.
Unităţile de studiul cărora se ocupă sintaxa sînt: enunţul, partea de propoziţie,
propoziţia, substitutul de propoziţie/frază/text, restul de propoziţie, fraza, textul
După ideile exprimate şi după modul lor de organizare sintactică, distingem
enunţuri sintactice sinonime, care exprimă aceeaşi idee, pe baza aceleiaşi organizări
sintactice (Zidarii construiesc case // Casele sînt construite de către zidari; E uşor a scrie
versuri // E uşor să scrii versuri; A lucrat şi a cîntat mereu // A lucrat cîntînd mereu) şi
enunţuri omonime, care sînt formate din aceleaşi cuvinte aşezate în aceeaşi ordine, dar cu
organizare sintactică diferită (Vine noaptea (subiect)// Vine noaptea (CCT); A văzut omul
(subiect)// A văzut omul (CD); A fost prietenul (NP) meu // A fost prietenul (subiect) meu).
3. Istoricul studiilor de sintaxă
Sectorul gramaticii în care ultimele decenii au marcat înnoiri radicale,
spectaculoase, este sintaxa. Termenul sintaxă provine din gr. syntaxis „aşezare împreună”,
„ordine”, „îmbinare”. În greacă acest termen a circulat încă din secolul al V-lea î.e.n., dar
numai învăţatul alexandrin Apollonios Dyscolos, supranumit „părintele sintaxei”, i-a
precizat accepţiunea gramaticală, în secolul al II-lea e.n., prin tratatul său Despre sintaxă.
Pornind de la unele incorectitudini în îmbinarea cuvintelor, Dyscolos stabileşte două
posibilităţi de combinare corectă a cuvintelor, determinate de flexibilitatea lor. Astfel, pe de
o parte, îmbinarea cuvintelor flexibile este posibilă numai în limita numărului, cazului,
genului, persoanei cuvintelor care intră în construcţie, pe de altă parte, îmbinarea cuvintelor
neflexibile nu cunoaşte alte limite decît sensul lor. Tratatul lui a fost apoi tradus în limba
latină, la începutul secolului al VI-lea e.n., de către Priscianus din Cezareea.
În cercetarea lingvistică actuală, problemele sintaxei sînt dezbătute cu o pasiune şi
un entuziasm care prevestesc o epocă de înnoire, de restructurare profundă. Din
confruntarea concepţiilor opuse sau complementare, prin compararea rezultatelor obţinute
cu metode variate, cu certitudine va lua naştere o sintaxă nouă, care va elabora concepţii
fundamentale, se vor găsi soluţii la numeroasele semne de întrebare. De fapt, în orice
domeniu ştiinţific, evoluţia presupune confruntarea, reevaluarea cunoştinţelor, care conduc
uneori la concilierea teoriilor noi cu cele vechi, alteori, la abolirea fără întoarcere a unor
opinii, a unor credinţe. Un mod nou de abordare a faptelor pune totdeauna în lumină
aspecte ale fenomenelor neobservate, necunoscute pînă atunci, detalii care completează şi
aprofundează cunoaşterea într-un anumit domeniu sau elemente care răstoarnă întregul
mod de înţelegere a faptelor. În anii din urmă, sintaxa, care părea să fie cea mai
conservatoare dintre disciplinele lingvistice, participînd cel mai puţin la intensa frămîntare
teoretică care caracterizează lingvistica secolului nostru, ajunge să reprezinte unul din
domeniile cele mai fertile sub aspect teoretic şi metodologic. Diversele modalităţi de
abordare a fenomenului sintactic sînt opuse adeseori una alteia, uneori cu vehemenţă. De
cele mai multe ori înfruntările sînt proprii perioadelor de început. După ce s-au maturizat,
de obicei, diversele concepţii şi şcoli devin mai conciliante, capabile să accepte aportul
5