Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

Enunţurile interogative retorice sînt enunţuri sintactice care se caracterizează printro
contradicţie între prezenţa unei intonaţii ascendente, interogative sau a unor elemente
interogative în planul expresiei şi caracterul asertiv al planului semantic: Nu eşti îndesul de
smerită, îndestul de chinuită, îndestul de sfîşiată? (Al. Russo); Au la Sybaris nu sîntem,
lîngă capiştea spoielii, // Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii? // N-avem oameni
ce se luptă cu retoricele suliţi // În aplauzele grele a canaliei de uliţi, // Panglicari în ale
ţării, care joacă ca pe funii, // Măşti cu toate de renume din comedia minciunii? (M:
Eminescu).
Notă: Deoarece aceste propoziţii nu cer informaţii pentru care cineva să dea un răspuns, ele sînt, de
fapt, prin conţinutul lor tot un fel de enunţiative, deosebindu-se de acestea prin formă, prin intonaţie
interogativă şi prin mijloacele de construire, specifice interogativelor (pronume, adjective şi adverbe
interogative).
Cînd întrebările sînt adresate direct interlocutorului, pentru a afla răspunsul dorit
(Da sau Nu), propoziţiile interogative propriu-zise sînt nişte interogative directe: Îţi faci
studiile la facultatea de filologie? Nu pleci la munte?
Interogativele directe – singurele care justifică în sensul propiu al cuvîntului clasa
de propoziţii a interogativelor – poartă această denumire pentu că prin ele întrebarea este
adresată nemijlocit interlocutorului (real sau fictiv), indiferent de faptul că acesta dă sau nu
răspunsul aşteptat la cererea respectivă de informaţii: Ce e amorul? E un lung / Prilej
pentru durere (M. Eminescu).
Interogativele directe care se referă la predicatul verbal sau la verbul copulativ din
predicatul nominal al propoziţiei şi care au ca răspuns o afirmaţie sau o negaţie (exprimată
prin adverbe de mod afirmative sau negative, prin repetarea unei părţi din întrebare,
reprezentată obligatoriu prin predicatul acesteia, prin verbul copulativ din predicatul
nominal sau printr-o interogativă retorică) se numesc interogative directe totale (vizează
nucleul propoziţiei = predicatul): Vii cu noi? (Da. // Cum să nu vin cu voi? // Cum o să vin
cu voi? // Vin cu voi); Eşti atent? (Sînt.)
Interogativele directe care vizează alte părţi de propoziţie decît predicatul verbal sau
verbul copulativ din predicatul nominal al propoziţiei (la subiect, nume predicativ, atribut,
complement, element predicativ sulimentar) se numesc interogative directe parţiale. O
caracteristică a acestora este prezenţa obligatorie a unui element interogativ (a pronumelor,
a adjectivelor şi adverbelor interogative) [şi care se află „punctul” ascendent al curbei
melodice interogative], ca elemente introductive cu funcţiile sintactice amintite: Cine a
întîrziat? – Eu.
Care fereastră este deschisă? – Cea din dreapta ; Pe cine aşteptaţi? – Pe mama.
Cînd întrebările nu mai sînt adresate direct unui interlocutor, ci sînt reproduse de
vorbitor sub forma unor propoziţii subordonate (de obicei, subiective, completive, directe
sau indirecte, mai rar, atributive şi predicative), care depind de nişte verbe sau substantive
cu sens de informare de îndoială sau de ezitare, atunci aceste propoziţii se numesc
interogative indirecte. Ele au o intonaţie interogativ-enunţiativă (curbă melodică
descendentă) şi folosesc ca semn distinctiv punctul, în loc de semnul întrebării, care se
pune la sfîrşitul frazei.
Propoziţiile interogative indirecte sînt numite astfel pentru că la ele scopul
comunicării constă în indicarea – întotdeauna prin mijlocirea unui termen exterior lor – a
necunoaşterii unei informaţii în legătură cu care nu se aşteaptă clarificarea (nu se aşteaptă
nici un răspuns). „Termenul mijlocitor” de care interogativele depind întotdeauna (ceea ce
înseamnă că ele sînt subordonate) este, de obicei, un verb de informare sau de declaraţie: a
48