Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

general doar prin participarea afectivă a vorbitorului la realizarea „comunicării”, care se
concretizează în intonaţia afectivă suplimentară exclamativă adăugată celei fundamentale
enunţaitive (uneori cu ajutorul adverbelor ce, ce mai, ce de, cît de, atît de etc.).
Propoziţiile enunţiative exclamative implică şi explicitează gînduri egale cu acelea
din propoziţiile enunţiative propriu-zise, aplică cunoaşterea printr-o intonaţie specifică şi
constituie, prin intermediul verbelor-predicate din structura lor, un reflex al unor emoţii:
Cît de frumoasă este! (Este foarte frumoasă!). În construirea propoziţiilor enunţiative
exclamative un rol deosebit îl au topica termenilor, accentul propoziţiei, intonaţia, cuvintele
de început (pronume, adverbe, interjecţii), conciziunea exprimării. Din punct de vedere al
intonaţiei, de caracxterizează printr-un ton mai ridicat spre sfîrşit.
3. Propoziiile interogative
Propoziiile interogative sînt acele propoziţii care cer informaţii despre un obiect
gramatical necunoscut de vorbitor (fiinţă, persoană, lucru, fenomen), care formulează
întrebări. Ele implică şi exprimă gînduri echivalente cu acelea din propoziţiile enunţiative
propriu-zise, provoacă cunoaşterea printr-o intonaţie specifică, iar prin verbele–predicate
din structura lor constituie un reflex al unor ipoteze: Ce vrei tu? Noi? Bună pace... (M.
Eminescu).
Propoziţiile interogative reprezintă – ca şi cele enunţiative – o clasă cu omogenitate
relativă, cu precizarea însă că la cele interogative împărţirea în subclase are în vedere
scopul comunicării şi intonaţia fundamentală, intonaţia suplimentară exclamativă fiind
întotdeauna absentă.
După conţinutul pe care-l exprimă şi după modurile verbale cu care se construiesc,
ele sînt, ca şi enunţiativele, de cinci feluri:
• interogative propriu-zise: Unde vrei să-ţi continui studiile? Mergi cu mine?
• interogative optative: Ai merge şi tu cu mine? Ai pleca şi tu în excursie?
• interogative potenţiale: Te-ai mai apăra într-o asemenea situaţie? Ce-ai spune în
asemenea circumstanţe? Iar te-ai cufindat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte? (M.
Eminescu).
• interogative dubitative: Să spun? Să nu spun?
• interogative imperative: Îmi mai împrumuţi şi mie bicicleta? (= Împrumută-mi
bicicleta!); Ce mai staţi? (= Nu mai staţi!).
Propoziţiile interogative pot fi atît afective: Adică să fiu eu într-adevăr stăpînitorul
credincioşilor?; Cum ai pleca singur? şi neafective: Ce cauţi prin aceste locuri, copilă,
şi cine eşti? (I. Creangă).
Propoziţiile interogative dispun de o intonaţie specifică: fie interogativă (în cazul
celor neafective), fie exclamativă, cu semn grafic distinctiv semnul exclamării (în cazul
celor afective), aşezat după semnul întrebării.
Interogativele folosite nu pentru a se afla răspunsuri la întrebări, ci pentru a se
sublinia o convingere, pentru a se confirma o constatare se numesc interogative retorice.
Cele cu formă afirmativă au înţeles negativ, iar cele cu formă negativă – înţeles afirmativ:
Cine mă poate ajuta în această situaţie? (Nu are cine mă ajuta!); Unde să mă duc eu
acum? (Nu am unde mă duce!); Care nu ştie acest lucru? (Ştie oricine acest lucru!); Ce
urmă lasă şoimii-n zbor?! (G. Coşbuc) etc. Interogativele retorice au curba melodică
ascendentă pe finalul lor, indiferent de faptul că au sau n-au în structura lor „elemente
interogative”
47