Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

Notă: Ideea de dorinţă se poate exprimă în limba română şi cu ajutorul verbelor a dori, a vrea, a voi,
care exprimă lexical această idee, indiferent de modul la care se află: Doresc noi cunoştinţe! Pofteşte o tortă.
(false optative).
Uneori verbul care exprimă noţiunea de „a dori” poate lipsi. Ca rezultat, se obţin propoziţii enunaţiative
optative (construcţii) eliptice (formule de salut, urările etc.): Noapte bună! Bună ziua! La mulţi ani!
3. Propoziţiile enunţiative potenţiale exprimă ideea de „posibilitate” şi se
construiesc obişnuit cu modul condiţional-optativ (aspectul potenţial), uneori
prin intermediul conjunctivului sau indicativului: Ar fi fost bine să limpezim
lucrurile chiar în seara asta (M. Preda); Să am eu o slugă aşa de vrednică şi
credincioasă ca Harap-Alb, aş pune-o la masă cu mine (I. Creangă); Dacă
învăţa, trecea clasa.
Notă: Ideea de „posibilitate” se poate exprima în limba română şi cu ajutorul adjectuvului şi adverbului
de mod posibil sau al verbului a putea, care exprimă lexical această idee (la verb, indiferent de modul la care
se află): Acest lucru e posibil! Noi putem merge oriunde.
Aceste propoziţii enunţiative sînt, de fapt, nişte false potenţiale, deoarece ele nu exprimă gramatical
ideea de „posibilitate”, cu ajutorul modurilor condiţional-optativ, conjunctiv sau indicativ, ci lexical, prin
sensul primar pe care-l au părţile de vorbire amintite.
4. Propoziţiile enunţiative dubitative exprimă ideea de „îndoială”, de
„nesiguranţă”, de „bănuială”, de „nehotărîre” şi se construiesc obişnuit cu
modul prezumtiv, uneori conjunctivul şi cu indicativul (viitor): Lupul să fi fost
la o sută de paşi de ţeve şi tot mai urla încă. (Agîrbiceanu); N-a venit pentru că
nu o fi ştiut. Aşa a fi, n-a fi aşa, zice mama, vreau să-mi fac băietul popă. (I.
Creangă) (viitor).
Notă: Ideea de „îndoială” , de „nesiguranţă” se poate exprima în limba română şi cu ajutorul verbului a
se îndoi sau al adverbelor de mod de probabilitate probabil şi poate: Mă îndoiesc de cele spuse; Probabil va
fi soare; Poate că mă aşteaptă. Aceste propoziţii sînt, de fapt, nişte false dubitative, deoarece ele nu exprimă
gramatical ideea de „îndoială”, cu ajutorul modurilor prezumtiv sau indicativ (viitor), ci lexical, prin sensul
primar al părţilor de vorbire amintite.
5. Propoziţiile enunţiative imperative exprimă ideea de „ordin” („poruncă”,
„dispoziţie”), de „îndemn”(„invitaţie”, „sfat”) de „rugăminte” (sînt un reflex al
unei voinţe) şi se construiesc obişnuit cu modul imperativ, iar uneori şi cu
modurile conjunctiv sau indicativ, cu valoare modală de imperativ: O rămîi,
rămîi la mine // te iubesc atît de mult! (M. Eminescu); Să spui lui vrîncean şi lui
ungurean (Mioriţa); Ca să pot muri liniştit / Pe mine mie redă-mă! (M.
Eminescu); Cobori în jos, luceafăr etc.
Aceste propoziţii se caracterizează printr-o intonaţie ce poate fi reprezentată printr-o
curbă melodică descendentă pe finalul propoziţiei, dar curba melodică are pe o porţiune a ei
o intensitate mai mare.
Notă: În limba română există unele construcţii cu verbe active sau reflexive la infinitiv, intonate
suplimentar, cu valoare de imperativ, care exprimă recomandări sau dispoziţii, echivalează cu nişte propoziţii
imperative: A nu se fuma în încăpere! A nu se exagera! A nu se apleca în afară! A nu se parca în locurile
rezervate şoferilor! etc. În unele propoziţii imperative verbele pot lipsi, intonaţia predicativă suplinind
prezenţa acestora: Puşca mai repede! Înainte marş! Hai cu noi! Poftim pixul! În limba vorbită în asemenea
propoziţii poate apărea şi un predicat interjecţioanal: Hai în codru cu verdeaţă (M. Eminescu).
Propoziţiile enunţiative pot fi exclamative, adică afective (dublate de afectivitatea
vorbitorului, exprimată prin sentimente de admiraţie, plăcere, entuziasm, bucurie, durere,
surprindere, regret, indignare, mînie, reproş, dezaprobare, disperare, dispreţ, neîncredere
etc.) sau neexclamative, neafective (lipsite de afectivitatea vorbitorului). Tonul vorbirii
obişnuit la început se ridică treptat pînă la mijlocul propoziţiei, scăzînd apoi spre sfîrşitul
ei. Aşadar, propoziţiile enunţiative exclamative se deosebesc de cele neexclamative în
46