Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

TEXTUL
Textul, ca unitate sintactică, nu este prezent în gramaticile mai vechi ale limbii
române. La stadiul actual al cercetărilor, cînd există preocupări sistematice pentru o analiză
sintactică necontradictorie şi fără rest nu se mai poate ignora unitatea sintactică numită text.
În cultura românească, termenul text (< fr. texte < lat. textus =”ţesătură”) are
accepţii variate: „elemente constitutive ale unei scrieri”, „fragment dintr-o scriere
oarecare”, „cuvintele unei creaţii muzicale” etc. Cu timpul, text începe a semnifica „o clasă
de enunţuri lingvistice scrise sau vorbite”. Aşadar, textul nu mai este considerat o entitate
lingvistică de acelaşi tip cu fraza, propoziţia etc., ci o entitate comunicaţională în legătură
cu discursul, care, dacă are temă unică, este un text, iar dacă are mai multe teme unice, este
un ansamblu de texte. În a doua jumătate a sec. al XX-lea, textul a intrat în conştiinţa
lingviştilor generativişti. Despre necesitatea unei noi forme a lingvisticii, a unei lingvistici
a textului notează şi E. Coşeriu.
Un spaţiu consistent acordă textului şi Ion Diaconescu 34 : textul este o „unitate
autonomă, închisă”, care poartă o semnificaţie, putînd fi constituită dintr-o parte de
propoziţie (Salut, Bravo, Frizerie etc.), o sintagmă (Noapte bună, Fumatul interzis etc.), o
propoziţie sau frază etc. O asemenea definiţie a textului are multe similitudini cu enunţul.
Admiţînd – potrivit gramaticii de tip clasic – că în limba română unităţile sintactice
divizibile funcţional sînt propoziţia, fraza şi textul, putem spune că atît unităţile sintactice
divizibile funcţional, cît şi cele nedivizibile funcţional sînt subcategorizabile în „de ordin
superior” şi „de ordin inferior”. Aşadar, textul, cea mai mare unitate sintactică din limba
română, e constituit din unităţi sintactice imediat inferioare – frazele. În aşa fel, textul, care
este o unitate sintactică superioară a gramaticii româneşti clasice mai noi, se
individualizează prin conjugarea continuităţii semantice în intenţia comunicativă a
vorbitorului cu raportul sintactic caracterizant dintre doi sau mai mulţi termeni
indispensabili (fraze).
Deşi este o unitate sintactică autonomă, textul are unele similitudini cu fraza. Astfel,
lăsînd la o parte continuitatea informaţiei semantice în conformitate cu intenţia
comunicativă a vorbiturului, care există la toate unităţile sintactice divizibile funcţional,
raporturile sintactice specifice pentru text apar şi în frază, dar în timp ce în text aceste
raporturi se stabilesc între fraze „gata constituite”, în frază aceste raporturi se realizează
între propoziţii: cf. Vine iarna, cînd ninge, spune omul care are experienţă – Vine iarna,
spune meteorologul de serviciu.
Aşadar, textul este o unitate sintactică, semantică şi pragmatică de „rang” superior
(frazei), care îndeplineşte cele trei condiţii de existenţă a unei unităţi sintactice:
1) se caracterizează printr-o informaţie semantică unitară (continuitatea informaţiei
semantice);
2) segemantabilă în vederea operaţiunilor de analiză în unităţi inferioare (divizibilă
în două sau mai multe unităţi sintactice de rang inferior-fraze);
3) la nivelul ei se dezvoltă raporturi sintactice (de coordonare, apozitiv, explicativ
şi de incidenţă).
34 I. Diaconescu, Sintaxa limbii române, Bucureşti, 1995
41