Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

mine, gesticula, se înroşea. Murmura cu privirea spre norii mînioşi ce se
vîltoreau peste capetele lor (L. Rebreanu); Fugí repede spre poarta de din
dos şi ieşí în stradă prin curtea cealaltă (G. Călinescu).
b) fie de o insuficienţă şi autonomie semantică, completată de relaţiile lor cu alte
propoziţii din frază. În virtutea sensului lor insuficient, parţial,
interdependent, în raport cu sensurile altor propoziţii, ele constituie de fapt
comunicări neîncheiate, ce se evidenţiază mai ales cînd sînt scoase din frază.
În acest aspect, ele se aseamănă cu propoziţiile secundare, fără însă a se
identifica cu ele. Între ele şi celelalte propoziţii din frază există o legătură de
sens mai puternică decît la cele suficiente: Doresc să fie sănătos copilul meu;
Îmi imaginez cît de greu ţi-a fost în această situaţie; E uşor să scrii versuri
cînd nimic nu vrei să spui; Gîndul meu este să plec cît mai repede la mare;
Ei mereu spuneau că nu ai dreptate; Tatăl întreabă pe copii dacă şi-au făcut
temele; Destul că le aflăm totdeauna ca umbra şi lumina, una lîngă alta (I.
Slavici); Fireşte e cel mai bine pregătiti student din grupă; Locuieşte unde a
trăit şi pînă atunci.
Notă: De regentele insuficiente depind propoziţiile subordonate necesare,
indispensabile – cf. Subiective, predicative, atributive determinative, completive
directe, completive indirecte, ccompletive de agent, unele circumstanţiale
Propoziţiile principale reprezintă o condiţie a existenţei frazelor. Fără ele nu pot exista
fraze. Orice frază trebuie să aibă cel puţin o propoziţie principală 33 .
• Propoziţii secundare = acele propoziţii care nu dispun de suficienţă şi autonomie
semantică, ele depinzînd din punct de vedere semantic de alte propoziţii din frază.
Scoase din frază, ele nu pot constitui comunicări independente, încheiate. Ca
importanţă, propoziţiile secundare se situează pe locul al doilea în raport cu
propoziţiile principale şi pot fi comutabile cu zero.
Aşadar, propoziţia secundară este acea propoziţie prin care se organizează, se
transmite şi se receptează o „comunicare” ce nu este teoretic de sine stătătoare, ea se
încadrează în masa propoziţiilor dintr-o frază, iar în structura ei intră de regulă un jonctiv
subordonator: S-a angajat să nu mai întîrzie şi să nu se mai plimbe în timpul serviciului;
Cînd au terminat lucrul, erau foarte obosiţi; El este omul care nu glumeşte deloc.
După necesitatea lor în frază, se pot distinge:
- propoziţiile secundare indispensabile, care intră în opoziţie cu principalele
propriu-zise insuficiente: Nu-l găseşte pe şeful de care are nevoie.
- propoziţiile secundare facultative, care se opun principalelor propriu-zise
suficiente: Aceasta este o carte utilă, pe care am împrumutat-o de la bibliotecă.
33 Există fraze incidente, care nu în componenţă nicio propoziţie principală, începînd cu un conector
subordinator în frază: După cum spunea cineva care nu mai este, viaţa ca şi moartea, ne ia prin surprindere
… De asemenea, într-o frază anacolutică, vorbitorul poate începe comunicarea cu o propoziţie
secundară la care apar multe determinări şi, datorită aglomeraţiei de subordinate, fraza rămîne fără propoziţie
principală: Cine a întîlnit vreodată în calea sa un popă, îmbrăcat în straie sărăcuţe, scurt la stat, smolit la
faţă, cu capul pleş, mergînd cu pas rar, încet şi gînditor, răspunzînd îndesat sluga dumitale cui nul trecea cu
vederea … dezmierdînd iarba şi florile cîmpului, icoane ale vieţii omeneşti, pe care le uda cite o lacrimă
fierbinte din ochii săi, apoi cuprins de foame şi oboist de osteneală şi gîndire, îşi lua drumul spre gazda,
unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă. Acesta este părintele Isaia Duhu … (I. Creangă).
34