Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

eunirii unor propoziţii. Ea s-a dezvoltat paralel cu propoziţia, mai întîi pe baza juxtapunerii
între propoziţiile coordonate sau subordonate, apoi pe baza joncţiunii, pe măsură ce
organizarea internă a propoziţiei a devenit mai complexă şi s-a simţit nevoia unor mijloace
specializate (adverbe, pronume) care să lege propoziţiile între ele (cu timpul şi acestea s-au
transformat în cuvinte conjunctive). Ca unitate sintactică distinctă, fraza este rezultatul
cercetărilor întreprinse de gramaticii moderni. Abia la începutul secolului al XX-lea,
gramaticile europene vorbesc despre frază, ca unitate sintactică superioară propoziţiei,
despre o sintaxă a frazei.
Caracteristicile de bază ale frazei reies din comparaţia ei cu propoziţia. Fiind o
comunicare cu predicaţie multiplă, fraza se poate clasifica în funcţie de diverse criterii:
- sub aspect formal, fraza e o unitate sintactică superioară propoziţiei, deoarece
este constituită din două sau mai multe propoziţii;
- sub aspectul conţinutului, fraza este mai complexă decît propoziţia, putînd
exprima conţinutul unei singure sau mai mai multor judecăţi;
- sub aspectul relaţiilor sintactice stabilite între propoziţiile din cadrul ei, fraza
dispune de aceleaşi raporturi pe care le găsim şi între părţile de propoziţie: de
coordonare, subordonare, apozitiv. Dacă pentru coordonare şi subordonare
folosesc amîndouă aceleaşi mijloace, atunci se deosebesc prin instrumentele
utilizate pentru realizarea subordonării (conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale
subordonatoare, pron., adj. relative, nehotărîte, adverbe pronominale etc.
Aşadar, în ce priveşte conţinutul, fraza reprezintă, ca şi propoziţia independentă, o
comunicare încheiată, după care se poate pune punct, semnul întrebării sau exlamării. Ea
este însă o unitate sintactică superioară propoziţiei, între ele existînd o deosebire de grad: în
ciuda atîtor asemănări cu propoziţia, fraza totuşi se deosebeşte de aceasta din punct de
vedere formal, din punctul de vedere al conţinutului şi din punct de vedere relaţional.
2. Clasificarea propoziţiilor din cadrul frazei
După conţinutul exprimat şi upă importanţa lor, propoziţiile din frază sînt de
două feluri:
• propoziţii principale = acele propoziţii care apar ca nişte elemente independente
din punct de vedere gramatical. Aceste propoziţii realizează o „comunicare”, care
poate fi completă, de sine stătătoare sau dominantă pentru alte comunicări. Ca
importanţă, ele se situează pe primul loc în raport cu alte propoziţii din frază.
Importanţa de care vorbim a propoziţiilor vizează sistemul, şi nu actualizarea
sistemului în vorbire: or vorbitorul are dreptul să dea o importanţă mai mare sau mai
mică oricărui element din frază. Importanţa propoziţiilor în frază se verifică prin
testul comutării cu zero. Propoziţiile necomutabile cu zero sînt propoziţii
indispensabile, principale. În structura acestor propoziii nu există elemente de relaţie
(conjuncţii coordonatoare sau subordonatoare).
În funcţie de poziţia lor faţă de celelalte propoziţii din frază, propoziţiile
principale dispun de:
a) o anumită suficienţă şi autonomie semantică (limitată însă prin relaţiile cu
alte propoziţii din frază), adică în virtutea sensului lor suficient, deplin, de
sine stătător, care nu depinde de sensurile altor propoziţii, ele sînt de fapt
comunicări încheiate, chiar şi atunci cînd sînt scoase din frază. Între ele şi
celelalte propoziţii din frază există o slabă legătură de înţeles: El striga la
33