Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

şi-l include. Cele mai generale sînt nivelul fonematic, inclus de toate celelalte (morfematic,
lexical, sintactic), pe care le materializează, şi nivelul sintactic, care le include pe toate
celelalte. Aşadar, nivelul sintactic ocupă o poziţie privilegiată, de superioritate, întrucît
implică celalte nivele (fonologic, morfologic, lexicla şi semantic) şi se fundamentează pe
ele.
Cu originea în nivelele morfematic şi lexical, nivelul sintactic reprezintă limba în
procesul comunicării lingvistice. Din perspectiva statică, unitatea de bază a limbii este
cuvîntul. În desfăşurarea raportului lume-gîndire-limbă, el denumeşte şi semnifică în mod
izolat şi pasiv. Cuvîntul devine element activ, în procesul de comunicare lingvistică, numai
prin dezvoltarea unei structuri sintactice. Din perspectiva dinamică, unitatea de bază a
limbii în act (a vorbirii, în accepţia lui Saussure) este enunţul (unitate lingvistică a
comunicării; unitate discursivă). Întemeindu-se pe caracterul denominativ şi semnificativ al
cuvintelor şi pe sensurile derivînd din organizarea lor în sintagme, expresie a unei trepte
superioare în desfăşurarea raportului realitate-gîndire-limbă, enunţul comunică.
Pentru a exprima un gînd închegat şi clar nu e suficient să eşalonăm cuvintele la
forma lor tip, aşa cum sînt prezentate în dicţionare - ca semne virtuale, ci trebuie să le
folosim ca semne actuale. Să luăm, de exemplu, cuvintele: Ion, a citi, roman etc. Observăm
că avem două substantive şi un verb. Înşirarea acestor cuvinte în această ordine dă o idee
vagă despre ceea ce vrea să comunice vorbitorul. Cu toate acestea, ele nu constituie o
comunicare, ideea fiind imprecisă, deoarece între cuvintele exprimate nu există nici un fel
de legături. Toate trei sînt formate din sunete, fiecare îmbinare de sunete reprezintă un
lexem. Cînd însă cuvintele date contracteză relaţii unele cu altele, forma lor se schimbă,
ţinînd seama de anumite reguli (substantivul e la un anumit caz, verbul trebuie să fie la un
anumit mod şi timp, să aibă numărul şi persoana în concordanţă cu substantivul la care se
referă), şi astfel reuşesc să formuleze un gînd, să facă o comunicare - Ion citeşte un roman.
Formele gramaticale căpătate de aceste cuvinte în urma atribuirii categoriilor gramaticale,
le-au făcut informative. Ele au intrat în raporturi sintactice pentru a comunica. Drept
consecinţă, numele de persoană a devenit subiect al acţiunii a citi, iar roman a devenit
complement direct al predicatului din propoziţia dată. Desigur, că verbul-predicat citeşte
constituie centrul diriguitor al tuturor relaţiilor gramaticale şi comunicative, întrucît prin
categoria modului (indicativ), timpului (prezent) 1 şi persoanei (a III-a) se stabilesc relaţii cu
toate cuvintele din propoziţie 2 . În unele cazuri, intonaţia – un mijloc de ordin fonetic – are
rol de actualizator. Astfel, o unitate lexicală poate deveni unitate comunicativă datorită
intonaţiei: Trenul! Ajutor! (vezi § Rest de propoziţie).
În baza celor menţioneate mai sus, ne-am convins, o dată în plus, de justeţea
afirmaţiei lui Mannfred Bierwis, precum că „o limbă nu comunică nimic prin cuvinte luate
separat de unităţile sintactice combinatorii, relaţionale”, de aceea la identificarea
conţinutului adecvat al oricărui enunţ „e necesar neapărat să se ştie nu numai semnificaţia
elementelor lui lexicale, dar şi modul de corelaţie între ele” 3 . Prin urmare, putem afirma cu
certitudine că propoziţia obţinută este un enunţ, o informaţie inteligibilă, şi, totodată,
1 Ca un mesaj să capete viaţă, el trebuie plasat într-un spaţiu temporal.
2 Categoria modului, timpului şi persoanei la nivel sintactico-funcţional au evoluat în categorii
gramaticale ale predicatului – indicii predicativităţii.
3 Бирвиш Манфред, Семантика // Новое в зарубежной лингвистике, М. 1981, p. 178
3