Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

că aceasta este doar o excepţie în raport cu prototipul de propoziţie, e doar o realizare
particulară şi cu frecvenţă redusă a propoziţiei româneşti.
• De mare circulaţie a fost ipoteza – numită uneori logicistă – potrivit căreia există
două părţi de propoziţie: subiectul şi predicatul. Punctul de plecare al ipotezei e în
antichitatea greacă, în mod special la Aristotel (cu referinţă la judecata logică ce ar
exista doi termeni). În lingvistica românească ipoteza e susţinută de G. Ivănescu şi B.
Berceanu, care vorbesc despre nucleul propoziţiei. Ipoteza e neconvenabilă, întrucît
nu ia în consideraţie deosebirile dintre logică şi gramatică.
• Ipoteza că în limba română există trei părţi de propoziţie este susţinută de P. Zugun,
care propune să se vorbească despre subiect, predicat şi adjunct. Autorul apreciază că
tipurile de relaţii fundamentale existente între cuvintele în care poate fi disociată o
propoziţie reprezintă un criteriu suficient pentru identificarea tipurilor fundamentale
de părţi de propoziţie. Inerenţa justifică existenţa subiectului şi predicatului,
subordonarea dintre atribut, complement etc. conduce la ideea că toate acestea
reprezintă o singură funcţie sintactică – adjunctul. 29
• Ipoteza care a fost şi este încă cea mai răspîndiră în gramatica românească – şi nu
numai – este aceea că există patru părţi de propoziţie: subiectul, predicatul, atributul
şi complementul (două principale şi două secundare). Neconvenabilă: există
subordonaţi la doi regenţi: EPS, atributul circumstanţial.
• Ipoteza că există cinci părţi de propoziţie: 4+EPS. Celelalte ipoteze: şase, şapte, opt
părţi de propoziţie
Numărul funcţiilor sintactice nu este acelaşi în toate propoziţiile. În propoziţiile din
limba română, numărul funcţiilor posibile variază de la minimum zero (substitutul de
propoziţie) la maximum şase.
6. Caracterul convenţional al divizării părţilor de propoziţie în
„principale” şi „secundare”
Tradiţional, majoritatea părţilor de propoziţie au fost grupate ierarhic în două categorii:
1. Părţi de propoziţie „principale” – subiectul şi predicatul - care constituie minimul
necesar pentru existenţa propoziţiei, reprezintă esenţa ei, constituie nucleul în jurul
căruia se grupează „părţile secundare” ale unei propoziţii dezvoltate. Existenţa
părţilor principale condiţionează existenţa actului comunicativ şi din perspectiva
enunţării, şi din perspectiva receptării.
Notă: În ce priveşte raportul ierarhic dintre cele două părţi de propoziţie, se poate spune că mai important
este predicatul, deoarece prin el se realizează, în mod obişnuit, predicaţia, care este esenţa propoziţiei. Relaţia
dintre predicaţie şi predicat face ca pînă şi propoziţiile monomembre (nominale) reduse numai la subiect să
dea impresia referirii la un predicat neexprimat datorită prezenţei predicaţiei, pe cînd propoziţiile
monomembre impersonale reduse numai la predicat sînt în mod evident, nelegate de existenţa unui subiect.
29 Introducerea funcţiei de complement în analiza gramaticală marchează prima “desprindere”
semnificativă a gramaticii de logică: dacă identificarea funcţiei de subiect (subjectus, de subjicere – “A pune /
a aşeza dedesubt” – adică “sub predicat”, înaintea predicatului) şi de predicat (praedicatum – “ a spune
dinainte” – predicatul spune ceva despre ceva de dinainte”) a fost fundamentată pe baze logice, atunci
identificarea altor funcţii – complement (complementum, de complere – “întregire/completare, a umple”),
atributul (attributum =”a atribui / a da în seama cuiva”), apoziţie (apposition = “a pune alături/lîngă”) are un
fundament de alt ordin – semantic – şi anume “imposibilitatea unui cuvînt de a exprima totalitatea unei idei”
[Ducrot-Schaeffer, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, p. 293].
28