Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

sintactice, fără autonomie, care poate fi reprezentată printr-un cuvînt cu funcţie sintactică
(cuvînt sintactic), redus uneori la un singur sunet sau printr-o sintagmă 24 .
În ce priveşte această unitate sintactică, în lingvistica românească există două
modalităţi de abordare:
1. În mod obişnuit, în gramatica de tip clasic a limbii române, teoretizarea părţii de
propoziţie coexistă cu teoretizarea funcţiei sintactice, adică funcţia sintactică se defineşte
prin conceptul de parte de propoziţie, ceea ce înseamnă amalgamarea a două categorii
distincte: funcţie sintactică şi unitate sintactică. Or, practica analizei sintactice uzitează de
un limbaj specializat care conţine termeni pentru identificarea unităţilor sintactice: cf.
Subiect, predicat, complement ş.a. şi de exact aceiaşi termeni pentru identificarea funcţiilor
sintactice. Corolarul unei asemenea modalităţi de abordare a problemei e enunţat de C.
Dimitriu, care menţionează că „funcţiile sintactice pot fi concepute numai în interiorul
unităţilor sintactice divizibile” şi „sînt rezultatul raporturilor sintactice”.
2. O altă modalitate de abordare a problemei e aceea de a renunţa la utilizarea
conceptului de parte de propoziţie în favoarea utilizării exclusive a conceptului şi
metatermenului de funcţie sintactică (D. Irimia).
O altă problemă pe care, de asemenea, o considerăm importantă este interpretarea
nejustificată drept sinonime a noţiunilor de parte de propoziţie şi a celei de cuvînt (ca
unitate lexicală) sau de parte de vorbire (ca unitate morfologică). Cf. Aşa făcu; şi-i rîdea
inima babei de bucurie 25 (I. Creangă); Mi-e foame.
Cuvîntul poate fi privit într-un enunţ dat din două puncte de vedere: ca unitate
lexicală şi ca unitate sintactică. Ca unitate lexicală (de denumire), raportată la o anumită
noţiune, cuvîntul exprimă în enunţ un anumit sens, are un anumit conţinut logico-semantic,
iar ca unitate sintactică, cuvîntul ocupă un anumit loc în lanţul vorbirii, are un anumit rol,
dobîndeşte o anumită funcţie în cadrul unui enunţ determinat. De exemplu: Ion o iubeşte pe
Maria, iar Gicu pe Ana, fiecare cuvînt are rolul sau funcţia lui bine stabilită: Prepoziţia pe
(repetată) realizează în propoziţie un raport de subordonare, avînd numai rol de instrument
gramatical, de conectiv, de liant (leagă complementele directe de regentele lor), fără a
putea deveni o unitate sintactică, datorită insuficienţei sale semantice); conjuncţia iar
realizează în frază un raport de coordonare, avînd numai rol de instrument gramatical
(leagă două propoziţii principale, fără a putea deveni o unitate sintactică, datorită
insuficienţei semantice); verbul e predica etc. Prin urmare, sensurile cuvintelor au un rol
deosebit în înţelegerea funcţiei lor sintactice; ele permit identificarea unităţilor sintactice,
decid asupra soluţiei corecte în delimitarea acestora. Altfel zis, conţinutul logico-semantic
al cuvintelor dictează, într-o anumită măsură, funcţia lor sintactică.
În ceea ce priveşte funcţia părţii de propoziţie, nu se poate pune semnul egalităţii
între partea de propoziţie şi funcţia sintactică, întrucît:
- partea de propoziţie poate avea nu numai funcţie sintactică (subiect, predicat
etc.), ci şi funcţie exclusiv expresivă;
- funcţia sintactică se concretizează nu numai în partea de propoziţie, ci şi în alte
unităţi sintactice (de ex., propoz. subiectivă etc.).
părintească din Humuleşti ..., parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! (I. Creangă). Partea de propoziţie eu
– subiect, a rămas practic fără predicat („mă bucur”).
24 Aşa făcu; şi-i rîdea inima babei de bucurie ... (I. Creangă)
25 Vom comenta acest caz de necoincidenţă.
24