Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

222
FUNCŢIILE SINTACTICE
Se poate afirma că „funcţiile sintactice purtate de unităţile sintactice apar doar ca rezultat al
unor raporturi sintactice”. Funcţiile sintactice reprezintă adaosurile de informaţie gramaticală
dobândite de unităţile sintactice de grad inferior în cadrul unităţilor sintactice de grad superior, ca
urmare a contractării unui raport sintactic generator de funcţii sintactice în cadrul planului sintactic
al comunicării propriu-zise sau al comentariilor. La acestea, în primul rând se aplică principiul
general de identificare a raporturilor sintactice: importanţa diferită a unităţilor sintactice şi existenţa
planurilor diferite de comunicare, comunicarea propriu-zisă şi planul comentariilor. Numai că
această dihotomie este destul de rigidă şi necesită ameliorări conceptuale: capacitatea unităţilor
sintactice şi a raporturilor dintre ele de a se constitui în comunicare despre sine sau despre o altă
comunicare este, din punctul nostru de vedere, argument în favoarea ideii că, pe lângă planul
comunicării propriu-zise şi cel al comentariilor, se pot identifica încă două: planul explicării/
interpretării şi planul traducerii / echivalării aceleiaşi /altei comunicări în mintea şi în gândirea
vorbitorului de limbă română contemporană.
Un raport lingvistic oarecare, pentru a fi sintactic, trebuie să se stabilească între unităţi
sintactice, iar o funcţie, pentru a fi calificată drept funcţie, trebuie să fie generată de raporturi
sintactice. Astfel, se poate considera că cele două planuri de comunicare se pot distinge şi din
perspectiva obiectiv (dictum gramatical) – subiectiv (modus gramatical) cu precizarea că prin
obiectiv înţelegem, convenţional, subiectivitatea primară, imanentă a actului de comunicare.
Prin urmare, funcţiile sintactice pot apărea la nivele diferite, tipic fiind nivelul propoziţiei,
unde funcţiile sintactice generate de inerenţă şi de subordonare sÎnt purtate de partea de propoziţie,
iar analogic, nivelul frazei la care funcţiile sintactice generate de subordonare sunt purtate de
propoziţii şi de substitute.
Funcţiile sintactice din limba română pot fi clasificate în principiu în următoarea manieră:
a) funcţii sintactice identificabile după informaţia gramaticală şi apoi după informaţia
semantică [S şi P din propoziţie, care contractează raportul sintactic de inerenţă; propoziţia
subiectivă şi predicativă din frază, care sunt cerute de insuficienţa regenţilor lor; atributul
determinativ (din propoziţie şi din frază), complementul intern, complementul direct ş. a. ] ;
b) funcţii sintactice identificabile mai întâi după informaţia semantică şi în al doilea rând
după informaţia gramaticală [apoziţia (din propoziţie, frază, text) şi circumstanţialele (teoretic de
toate felurile, din propoziţie şi din frază) ];
c) funcţii sintactice identificabile prin luarea în consideraţie în măsură egală atât a
informaţiei semantice, cât şi a informaţiei gramaticale (este cazul atributului, al complementului
indirect, ori al atributului circumstanţial).
222