Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

Se stabileşte dubla dependenţă a limbii şi a activităţii spirituale. Aşa cum psihologiştii
considerau limba drept activitate spirituală, ei puneau semnul egalităţii între limbă şi spirit.
Dacă e aşa, înseamnă că, pentru a pătrunde mai adînc, pentru a cunoaşte limba, trebuie să
studiem mai profund spiritul şi viciversa: pentru a cunoaşte spiritul, trebuie să pătrundem
cît mai mult în esenţa limbii. Prin urmare, psihologiştii considerau că propoziţia nu are
nimic în comun cu judecata, logica, gîndirea. Propoziţia, după părerea lor, este un act
psihic, ce se redă prin intonaţie şi efectele ei. Şi această teorie n-a supravieţuit rigorilor
timpului: or, s-a dovedit că unul şi acelaşi gînd poate fi redat prin diferite propoziţii cu
diferită intonaţie. Intonaţia va depinde de starea psihică a omului, de intenţiile lui. Mai mult
decît atît, reacţiile noastre sufleteşti sînt incalculabile şi nu pot fi puse la baza definirii
propoziţiei.
În literatura de specialitate se vorbeşte şi despre subiectul psihologic şi predicatul
psihologic, care, aparţinînd sintaxei expresive/stilistice, se deosebesc de subiectul şi
predicatul logic, cît şi de subiectul şi predicatul gramatical. În lingvistica românească,
termenii şi conceptele de subiect şi predicat psihologic au fost preluate - de la Herman
Paul, 1886 – la Alexandru Philippide, care distinge în propoziţie pe lîngă determinate (de
exemplu, subiectul propoziţiei, care‚ fiind „mai cunoscut”, este mai slab intonat) şi
determinante (de exemplu predicatul propoziţiei care este intonat „mai tare”). Relevarea
subiectulul şi predicatului psihologic ţine de analiza stilistică a textului, are caracter
subiectiv şi depinde de intenţia comunicativă a vorbitorului (reflectă intervenţia afectivă a
vorbitorilor). N. Dragomirescu indică şi modalităţile de recunoaştere a subiectului şi
predicatului psihologic. De exemplu, în propoziţia Copilul meu se joacă în curte, accentul
predicativ (elementul nou al comunicării din punctul de vedere „psihologic”) poate cădea
pe în curte şi, ca urmare, aceste cuvinte reprezintă predicatul psihologic. Aşadar, în această
propoziţie există nu numai predicatul gramatical se joacă şi predicatul logic se joacă în
curte, ci şi predicatul psihologic în curte, dacă accentul predicativ al vorbitorului cade pe
aceste cuvinte. Când nu coincide cu subiectul gramatical, subiectul psihologic – care se
reliefează numai în opoziţie cu predicatul psihologic – poate fi reprezentat prin nominativul
suspendat (cele rele dă-le pe apă, în loc de pe cele rele dă-le pe apă) sau prin complemente
directe sau indirecte dislocate (pe-un om căzut nu-mi place să cadă al meu paloş, în loc de
nu-mi place să cadă al meu paloş pe-un om căzut; de bine nimenea nu fuge, în loc de
nimenea nu fuge de bine). Predicatul psihologic, care nu coincide cu cel gramatical, este –
în planul gramaticii – subiect (Iată eu ce-am auzit, / Oaste mare c-a pornit, în loc de ... c-a
pornit oaste mare), atribut (Rău ciocan a fost care te-a ciocănit) etc.
psihologic. Această teorie n-a suprvieţuit, fiindcă s-a demonstrat că unul şi acelaşi gînd poate fi redat prin
diferite propoziţii, cu diferite intonaţii. La rîndul ei, intonaţia va depinde de starea psihică a omului. Mai mult
decît atît, reacţiile noastre sufleteşti sînt incalculabile şi, prin urmare, nu pot fi puse la baza definirii
propoziţiei.
22