Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

209
1. Din istoricul problemei
Afirmaţia destul de frecventă că elementul predicativ suplimentar 147 constituie o problemă
gramaticală controversată corespunde numai în parte realităţii. Se poate polemiza, desigur, în
legătură cu diversele denumiri care s-au propus pentru această categorie sintactică, se poate revizui
tipologia elementului predicativ suplimentar şi a propoziţiei subordonate corespunzătoare, se pot
face noi precizări în legătură cu regenţii acestei părţi de propoziţie, se pot reexamina graniţele dintre
elementul predicativ suplimentar şi funcţiile sintactice apropiate (începînd cu numele predicativ şi
terminînd cu atributul circumstanţial sau complementul circumstanţial de mod), însă nu poate fi
negată însăşi existenţa categoriei sintactice despre care ne propunem să discutăm în continuare.
Totuşi relevăm faptul că această parte secundară de propoziţie cu dublă referire e relativ nouă în
studiul limbii române. În lucrările anterioare de gramatică, ea a fost asimilată fie la atribute, fie la
complemente. Abia în anii 1957-1962, elementul predicativ suplimentar a fost evidenţiat ca unitate
sintactică distinctă, cu individualitate proprie. Totodată, în numele dreptăţii, ar trebui să remarcăm
că în lingvistica românească, realitatea sintactică dată a fost observată încă din secolul al XIX-lea:
gramaticienii, precum T. Cipariu, H. Tiktin, N. Drăganu ş.a., au sesizat o construcţie deosebită,
subliniind că elementul dat are o dublă subordonare simultană la regenţi de tipuri diferite - nominal
şi verbal – şi cumulează funcţiile impuse de aceştia. Iniţial, nu se punea problema unei funcţii
distincte, structurile de genul Augustin s-a făcut împărat; Boierii ieşiseră mîhniţi erau interpretate
drept excepţii de la comportamentul sintactic al unora dintre funcţiile sintactice cunoscute şi
acceptate. Acestei etape intuitive i-au urmat altele.
E de menţionat că studii speciale, în care acest aspect al sintaxei limbii române a fost, pe
parcurs, teoretizat şi clarificat la nivelul modelului structural, formulat de Gramatica limbii române,
apar însă mult mai tîrziu, după anul 1956. Astfel, în 1957, M. Rădulescu, analizînd propoziţia Fetiţa
aleargă voioasă, consideră că acest tip de propoziţie provine, „prin condensarea gîndirii”, din fraza
Fetiţa aleargă şi este voioasă, iar voioasă apare ca „determinant atît al unui substantiv, cît şi al unui
verb”, fiind deci „nume predicativ circumstanţial” [2]. Dat fiind faptul că „reconstituirea gîndirii”
se poate face prin dezvoltarea adjectivului voioasă într-o nouă propoziţie (aflată în raport de
coordonare sau subordonare cu propoziţia Fetiţa aleargă), Silvia Niţă apreciază că „adjectivul
voioasă este predicat”, numindu-l „predicat circumstanţial” [3]. Elena Carabulea consideră
asemenea fenomene de limbă drept atribute circumstanţiale [4], iar G. Beldescu abordează
fenomenul în discuţie în legătură cu numele predicativ [5]. Bibliografia relativ recentă nu se reduce
numai la atît, întrucît categoria mai apare, sub anumite aspecte sau din anumite puncte de vedere, la
diverşi alţi cercetători, precum M. Avram [6], Gh. Dragomirescu [7], V. Hodiş [8], D. Draşoveanu
[9] ş.a.
Au existat şi păreri care au negat existenţa elementului predicativ suplimentar. I. Coteanu
afirma: „Elementul predicativ suplimentar nu se impune, aşadar, ca o categorie sintactică necesară
în gramatica limbii române, iar cuvintele care par că ţin, în acelaşi timp, atît de grupul subiectului,
cît şi de cel al predicatului intră, în realitate, numai într-un grup sau în celălalt” [10, p. 286]. În
această ordine de idei, putem aminti şi de opiniile altor lingvişti. De exemplu, A. Macarie
menţionează: „Deşi, în ceea ce ne priveşte, sîntem de acord cu teza acad. I. Coteanu [...], deoarece
această parte de propoziţie este înscrisă în GA şi se studiază în liceele filologice şi în cadrul
facultăţilor de filologie, îi vom acorda toată atenţia” [11, p. 151].
În contextul problematicii abordate, e cazul să amintim şi de diversitatea termenilor utilizaţi
pentru denumirea clasei sintactice date, în gramatica limbii române folosindu-se un şir de termeni în
care se relevă fie calitatea de determinant nominal al predicatului suplimentar, fie asimilarea lui cu
numele predicativ şi cu circumstanţialul. Variatele denumiri propuse de către cercetători pornesc
tocmai de la asemănările cu una dintre părţile de propoziţie „clasice”: cele mai multe au ca punct
147 Termen introdus în sintaxa românească pentru a desemna o poziţie sintactică purtătoare, în limitele unei
propoziţii, a unei predicaţii logice, alta decît predicaţia sintactică, lipsită, în raport cu ultima, de mărcile sintactice ale
predicaţiei (aici li se amintesc studenţilor care sînt indicii de predicaţie). Se caracterizează sintactic prin dublă
subordonare: faţă de un component verbal şi faţă de unul nominal [1, p. 376].
209