Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

În categoria propoziţiilor analogice se includ şi unităţile care au primit în literatura
de specialitate diverse denumiri: propoziţii neanalizabile, enunţuri-titlu sau expresii (I.
Iordan): cf. Luceafărul; enunţuri de adresare protocolară: cf Onorat public! ş.a.
3. Noţiunea de predicativitate
Deşi pînă în prezent lingvistica n-a ajuns la un acord privind definirea propoziţiei,
toţi lingviştii care întreprind tentativa de a defini propoziţia relevă printre trăsăturile cele
mai importante ale ei predicativitatea. Aşadar, pentru ca un enunţ să poată fi considerat
propoziţie, e necesar ca el să cuprindă un cuvînt sau o sintagmă aşa-numită predicativă.
Indicele de predicaţie reprezintă un procedeu prin care un cuvînt, o îmbinare de
cuvinte este ridicat(ă) la rangul de propoziţie. Predicatul îndeplineşte atît un rol structural
în planul limbii, cît şi rol referenţial în planul extralingvistic, ca actualizator, prin care se
asigură coeziunea semantică. Indicele de predicaţie se poate realiza prin raportul de
inerenţă, în care este implicat predicatul (verbal, nominal, interjecţional). De regulă deci,
predicatul se identifică prin indicele de predicaţie.
Notă: A nu se confunda totuşi termenul de predicat cu cel de predicativitate (mult
mai larg). Predicat se numeşte partea principală de propoziţie, dependentă gramatical de
subiect, care arată ce face subiectul, ce a făcut, ce va face sau atribuie subiectului o acţiune
sau o calitate morală sau aspect.
Predicativitatea constă însă în raportarea conţinutului propoziţiei la realitatea
obiectivă şi exprimă atitudinea subiectului - afectivă sau neutră - faţă de realitate. Pe lîngă
verbul-predicat, predicativitatea mai poate fi redată şi prin alte mijloace (intonaţie
predicativă, conjuncţii).
În funcţie de realizarea concretă (prin mărci lingvistice) sau abstractă (prin mărci
suprasegmentale) a indicelui de predicaţie, propoziţiile se pot grupa în
1) propoziţii cu indice de predicaţie material (exprimat prin predicat verbal,
adverbial, interjecţional, conjuncţia subordonatoare) şi
2) imaterial (cu expresie lingvistică zero).
Predicativitatea se exprimă prin diverse mijloace lingvistice. Unul din ele este
categoria sintactică a modalităţii, timpului şi persoanei. Aceasta înseamnă că toate
fenomenele calitative au loc în timp şi conţinutul enunţului e conceput într-un anumit plan
temporal (categoria sintactică a timpului), că exprimă, de regulă, raportul acţiunii cu una
din cele trei persoane (categoria persoanei) şi că enunţul vorbitorului e însoţit de redarea
atitudinii sale faţă de cele comunicate (categoria modalităţii).
Aşadar, modalitatea înseamnă atitudinea subiectului vorbitor faţă de realitatea
exprimată într-un anumit enunţ. Conceptul dat e strict legat de ceea ce logicienii şi
lingviştii au considerat necesar să distingă între o informaţie reprezentativă – dictum – şi o
atitudine a subiectului vorbitor în raport cu această informaţie – modus. Modalitatea este
actualizată în plan discursiv prin modalizatori 19 .
Se disting două tipuri de modalitate:
1. Modalitatea obiectivă: ceea ce se comunică e conceput ca real în prezent, trecut,
viitor sau ca ireal, posibil, dorit, necesar, obligator. Într-un cuvînt, modalitate obiectivă e
atunci cînd verbul-predicat este exprimat prin unul din cele cinci moduri.
19 Prin modalizatori se înţelege „totalitatea cuvintelor şi a construcţiilor care introduc semnificaţii de
modalitate”, putînd fi incluse aici mărci gramaticale (modul verbal), mărci lexico-gramaticale (verbe
semiauxiliare modale, mărci exclusiv lexicale (adverbe, locuţiuni adverbiale).
18