Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

1. Definiţie, caracterisitici. Controverse
2. Caracteristici sintactice şi semantice
3. Caracteristici comunicativ-pragmatice
4. Topica şi punctuaţia
5. Confuzii
177
COMPLEMENTUL POSESIV
BIBLIOGRAFIE
Gramatica limbii române. Enunţul. Vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p.
441- 449.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1998.
1. Definiţie, caracterisitici. Controverse
Complementul posesiv este un component al grupului care se actualizează într-o structură
ternară şi exprimă posesorul printr-un clitic de pronume reflexiv sau personal cu trăsătura semantică
[+Animat], stabilind prin intermediul verbului regent o relaţie semantică de posesie cu un nume din
structură, care exprimă, la rîndul lui, obiectul posedat: Şi-nlănţuindu-mi gîtul cu braţe de zăpadă /
Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă (M. Eminescu).
În tradiţia gramaticii româneşti, complementul posesiv (numit „dativ posesiv”), a fost
considerat o formă a complementului indirect, şi nu o poziţie sintactică aparte. Vizavi de acest
subiect, specialiştii de sintaxă au şi o altă opinie. Cf. Pronumele mi funcţionează ca atribut pentru
substantivul – regent gîtul, articulat cu articol substantival hotărît, iar pronumele îmi este
complement indirect pentru verbul regent întindeai, determinat, în acelaşi timp, de complementul
direct o gură. Funcţionarea indirectă, ca marcă distinctivă, a articulării hotărîte a substantivului este
asigurată de conţinutul semantic al termenilor implicaţi direct în relaţia de dependenţă: verbul şi
substantivul (Gh. Constantinescu-Dobridor).
În exemplul Deci lasă-ţi deprinsul de-a geme (Zamfirescu) pronumele neaccentuat –ţi este
legat de verb şi uşor poate fi interpretat ca un complement indirect. Dar analiza arată că în această
situaţie nu poate fi vorba de un complement indirect, ci de un atribut pronominal în dativ. Nu se
poate interpreta: cui lasă deprinsul de-a geme? – ţie (ţi), căci acest deprins este tocmai a persoanei a
II-a; deci deprinsul tău.
Cf. şi M-a cîntărit de astă dată îndelung, parcă ar fi încercat să-mi hotîrască preţul (I.
Gheţie); Nu e nimic rău în a-ţi spune deschis părerea; Iată-ne fratele; Îi ştii de frică; Îi pîndeam
sosirea; Îi plîngem de milă; Pisica îşi ascunde ghearele; Aş vrea să-l cunosc pe tatăl acestui copil
şi să-i strîng mîna ş.a.Blîndu-i sunet se împarte / Peste văi împrăştiet (M. Eminescu); Cine-i acel
ce-mi spune povestea pe de rost / De-mi ţin la el urechea şi rîd de cîte-ascult / Ca de dureri
străine?... Parc-am murit de mult (M. Eminescu).
Specificul complementului posesiv constă în faptul că el devine component al grupului
verbal prin amalgamarea acestuia cu un grup nominal, din care îşi păstrează rolul semantic de
posesor, neatribuit de verb. Mai mult decît atît, conform „principiului unicităţii”, un verb atribuie o
singură dată o poziţie sintactică în enunţ: există însă enunţuri în care numele + complement indirect
şi pronumele în „dativul posesiv” sînt coocurente, fără a fi coordonate (Cf. Îţi dai numărul de
telefon oricui ţi-l cere; V-am trimis volumul de versuri unui editor dispus să-l publice; Şi-a
consacrat viaţa educării copiilor etc.).
2. Caracteristici sintactice şi semantice
Poziţia sintactică denumită complement indirect e atribuită de verbul-centru al grupului,
fiind conţinută în matricea sa sintactico-semantică şi, de aceea, complementul indirect participă la
subcategorizarea verbului. Poziţia sintactică denumită complementul posesiv nu e atribuită de verb,
ci rezultă din amalgamarea grupului verbal cu un grup nominal. Ca urmare a amalgamării se
produce o reorganizare sintactică: adjectivul posesiv devenit clitic pronominal de dativ (Cf. Şi-
177