Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

Prin prezentarea şi comentarea acestor trei feluri de definiţii ale propoziţiei, care au
o anumită circulaţie în lingvistica românească actuală, am urmărit nu să anulăm/criticăm
definiţiile respective prin relevarea particularităţilor lor mai puţin convenabile, ci să punem
în lumină faptul că mulţimea propoziţiilor din limba română este o realitate deosebit de
complexă, cu puţine particularităţi comune, care să permită o singură definiţie principial
acceptabilă. Ca unitate superioară părţii de propoziţie şi inferioară frazei, propoziţia se
defineşte prin următoarele caracteristici de bază: indicele de predicaţie, scopul comunicării,
structura.
Aşadar, propoziţia este unitatea sintactică, un subtip de enunţ, definibil ca
sumă de raporturi şi / sau funcţii sintactice, avînd un singur indice de predicaţie
Întrucît această definiţie generală a propoziţiei poate acoperi doar în principiu şi cu
rigurozitate numai relativă toate propoziţiile româneşti admise ca atare, considerăm util să
circumscriem acestei definiţii generale două definiţii ce particularizează multiplele
concretizări ale acestei realităţi sintactice:
Prototipul de propoziţie este propoziţia constituită principial dintr-o îmbinare de
cuvinte morfosintactice, care, contractînd obligatoriu raportul sintactic de inerenţă, permit
organizarea şi transmiterea de către vorbitor a unei comunicări: Studentul citeşte.
Profesorul predă.) 18 .
Astfel, în ce priveşte structura propoziţiei, în calitate de pivot structurant a fost
admis elementul central predicativ sau baza predicativă, care se organzează în jurul
nucleului predicaţional. C. Dimitriu relevă o structură de bază sau primară a propoziţiei, în
opoziţie cu o structură derivată sau secundară. Structura derivată rezultă din expansiunea
structurii de bază faţă de care îndeplineşte o funcţie de determinare: Studentul perseverent
citeşte multe cărţi. (Tratat, p. 1554).
În ce priveşte componenţa structurii de bază, relevăm că nu există unitate de vedere.
Conform opiniei unor specialişti, ea este alcătuită din subiect şi predicat, după alţii, la cele
două segmente se adaugă şi complementul direct, indirect, de agent, circumstanţialele. Cf.
Ion traversează ... [strada]; Eu văd ... [cartea]; Eu locuiesc ...[la Bălţi].
Propoziţia analogică este propoziţia în a cărei structură intră – ca element
obligatoriu – un singur cuvînt morfosintactic existent, cu funcţia sintactică de predicat
identificată ca atare nu prin raportul sintactic de inerenţă, ci numai prin anumite asemănări
cu predicatul din prototipul de propoziţie, în care vorbitorul codifică o comunicare:
Fulguieşte. Se împrimăvărează etc.
Notă: Menţionăm că propoziţia analogică nu se suprapune propoziţiei eliptice (de
subiect sau de predicat): cf. În zadar rîuri în soare / Grămădeşti-n a ta gîndire / Şi cîmpiile
Asire / Şi întunecata mare (M. Eminescu), în care subiectul e inclus în forma gramaticală a
predicatului sau cu restul de propoziţie, care reprezintă unităţi în a cărei structură există
neexprimate fie ambele funcţii sintactice principale, fie una, dar, în asemenea situaţii,
există posibilitatea de reconstituire a „structurii iniţiale” în conformitate cu intenţia
comunicativă a vorbitorului:
cf. Ce vei citi mai întîi nuvela sau romanul? – Romanul.
– Cine chiuia?
– Eu, a răspuns dracul.
– Straşnic glas! (M. Sadoveanu, Nicoară Potcoavă).
18 Alte raporturi sintactice sînt facultative.
17