Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

162
COMPLEMENTUL INTERN
1. Definiţie, caracteristici. Distincţia complementului intern de complementul
2. Regenţii complementului intern direct
Bibliografie
1. V. Ciobanu, Complementul intern – funcţie sintactică de sine stătătoare? // RLŞL,
1996, nr. 6, p. 43-47.
2. C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Institutul European,
2002.
3. R. Nagy, Sintaxa limbii române actuale, Institutul European, 2005.
1. Definiţie, caracteristici.
Distincţia complementului intern de complementul direct
Partea de propoziţie care determină verbe tranzitive şi e actualizată sub aspect morfologic
prin substantive comune în acuzativ fără prepoziţia pe, care au acelaşi radical sau sînt înrudite
semantic cu verbul regent, specificînd esenţa semantică a acestuia. Cf. Şi fără somn un vis visam /
Eu şi cătunele maghiare (Ady Endre); Vreau să nu vreau nimic de-al lumii, deci îmi vreau vrerea
proprie (C. Noica) etc.
Funcţia sintactică de complement intern constituie de puţin timp obiectul atenţiei deosebite
a specialiştilor, existînd lucrări de gramatică recente, unde complementul intern nu constituie o
funcţie de sine stătătoare. De obicei, el este circumscris complementului direct (care e clasificat în
intern şi extern), deşi există şi păreri contrare. Bunăoară, C. Dimitriu relevă chiar cîteva deosebiri
dintre complementul direct şi complementul intern:
1) complementul direct se poate realiza atît în propoziţie, cît şi în frază – Propoziţie
subordonată completivă directă, iar complementul intern se realizează numai în propoziţii,
neexistînd propoziţii completive interne. Cf. Şi-a trăit traiul, şi-a mîncat mălaiul. – Şi-a trăit ceea
ce a avut de trăit, şi-a mîncat ceea ce a avut de mîncat - Propoziţie subordonată completivă
directă, şi nu completive interne);
2) complementul intern se exprimă numai prin substantive comune şi numai prin cele cu
radical comun cu al verbului-predicat;
3) complementul intern este exprimat numai prin substantive în acuzativ fără prepoziţii. [Cf.
C. Dimitriu, p.1388). Lipsa prepoziţiei pe la complementul intern se explică prin aceea că
actualizarea unui complement intern este incompatibilă cu substantive proprii sau comune nume de
persoane. De asemenea, complementul intern nu permite dublarea clitică.
La fel, mai putem releva şi faptul că complementul direct şi cel intern, deşi determină verbe
tranzitive, totuşi, din punct de vedere semantic, complementul intern este facultativ, deoarece
informaţia lui semantică este superfluă, integrîndu-se în sfera semantică a verbului.
În această ordine de idei, am putea adăuga doar că, indiferent cum este interpretat – ca
fenomen independent sau ca o subcategorie a complementului direct, complementul intern
reprezintă, la ora actuală, o realitate ce nu poate fi ignorată.
Considerat un caz de recurenţă (din punct de vedere lexical), complementul intern se
utilizează cu preponderenţă în limba veche, unde frecvenţa mare a fenomenului are drept cauză
precaritatea limbii. În limba actuală, frecvenţa complementului intern este extrem de redusă,
valorificată, cu preponderenţă, în stilul beletristic: Cf. Vin să-şi trăiască mai departe în noi viaţa
trăită (L. Blaga); Staţi şi să vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum rîd, or să plîngă
lacrimi amare (N. Steinhardt).
2. Regenţii complementului intern
Complementele interne sînt exprimate prin substantive comune, nume de lucruri, care au
aceeaşi rădăcină ca şi verbul tranzitiv sau care fac parte din aceeaşi sferă semantică cu acesta
(construcţii învechite de factură populară): Cîntă-ţi cîntecul; Dansează-ţi dansul; Scrie-ţi
scrisoarea; Joacă un joc; Merge un drum; Şi-a trăit traiul; A visat un vis frumos. Prin analogie cu
162