Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

• Cineva hîrşc! hîrşc! parcă ar fi cosit. (M. Sorescu, La lilieci); Hotarul toamnei iată-l
(A.E.Bakonsky); Haidem drept lîngă apă, a dat sfat pădurarul (M. Sadoveanu) 16 .
• Fireşte că-mi aduc aminte, răspunseTudor, cu privirile învăluite de amintiri (M.
Sadoveanu, Neamul şoimăreştilor).
• Ce vrei tu? / - Noi? Bună pace! (M. Eminescu).
1) Cineva hîrşc! hîrşc!, deşi nu conţine nici un verb-predicat, este o propoziţie,
pentru că prin acest segment sonor / grafic se face o comunicare conformă cu intenţia
vorbitorului, care este decodabilă de către ambii participanţi la dialog printr-un verbpredicat
sinonim cu hîrşc!, anume ar fi cosit. În contextele de acest fel indicele de
predicaţie este reprezentat prin altceva decît printr-un verb-predicat. În cazul interjecţiilor
predicative nu poate fi altceva decît informaţia semantică a interjecţiei echivalentă cu a
unui verb-predicat. Funcţii sintactice de predicat pot avea deci interjecţiile (e vorba în
aceste cazuri de un predicat analogic interjecţional) a căror informaţie semantică este
echivalentă cu a unor verbe-predicate, cu care aceste interjecţii sînt comutabile în context,
fără schimbarea intenţiei comunicative a vorbitorului
2) Fireşte, de asemenea este o propoziţie, în care indicele de predicaţie este
reprezentat prin altceva decît prin verb-predicat, dar nu este nici informaţie semantică (ca
în cazul interjecţiilor). La adverbele predicative, indicele de predicaţie este de natură
formală 17 şi e aflat în afara corpului sonor/grafic al adverbului, mai exact, se concretizează
în conjuncţia subordonatoare că imediat următoare adverbului predicativ.
3) În Noi? Bună pace! Identificarea indicelui de predicaţie reprezenta o problemă
din cauza inexistenţei unui verb-predicativ, cauzată de neexprimarea lui. În schimb,
propoziţia este însoţită de intonaţia fundamentală şi intonaţia suplimentară, care şi
reprezintă indicele de predicaţie a acestor propoziţii.
II. Al doilea tip de definiţie a propoziţiei apare la V. Şerban: „Cea mai mică unitate
logico-sintactică cu ajutorul căreia se exprimă o comunicare poartă numele de propoziţie”
(p. 14). Inconvenientele acestui fel de definiţie a propoziţiei sînt, pe de o parte, în legătură
cu sintagma terminologică unitate logico-sintactică, datorită faptului că „unităţile” logicii şi
cele ale sintaxei nu se suprapun întotdeauna. Mai mult, o judecată poate fi transmisă şi
printr-un substitut de propoziţie sau chiar cinetic, printr-un gest (al capului de sus în jos, pe
verticală „Da”). De asemenea, printre inconveniente este şi termenul definiţiei –
comunicare, care şi el poate avea diverse accepţiuni.
III. Cel de-al treilea fel de definiţie a propoziţiei se întîlneşte la D. Irimia: „Unitatea
fundamentală a limbii în dezvoltarea nivelului sintactic, prin înglobarea nivelelor
morfologic şi lexical, este enunţul; prin raportul dintre planul semantic al enunţului şi
planul expresiei se desfăşoară funcţia centrală a actului de cunoaştere şi comunicare
lingvistică: predicaţia”(p. 330). De asemenea, autorul relevă că propoziţia este „cea mai
mică unitate sintactică, delimitată de existenţa unui singur nucleu predicaţional”. Ceea ce
considerăm mai puţin convenabil în acest fel de a defini propoziţia este reprezentat, pe de o
parte, de chestiuni de natură formală, constînd în dispersarea elementelor definiţiei şi mai
ales în anumite formulări care conduc la incertitudini: dacă propoziţia este „cea mai mică
unitate sintactică”, urmează, logic, că există şi unităţi sintactice mai mari, care însă nu sînt
indicate.
16 Interjecţiile iată, haidem echivalează aici cu “priveşte”, “mergem”.
17 Cu aceeaşi informaţie semantică, acelaşi adverb poate să nu fie predicativ, dacă nu este urmat de o
conjuncţie subordonatoare.
16