Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

158
4. Complementul secundar
Complementul secundar funcţionează în grupul verbal ca termen subordonat faţă de centrul
grupului într-o structură ternară din care face parte şi un complementul direct subordonat aceluiaşi
centru verbal. Aşadar, poziţia de complement secundar este determinată de tranzitivitatea dublă a
verbului–centru (verbul este obligatoriu trivalent). Prezenţa complementului secundar implică
prezenţa complementului direct, nu şi invers: El te-a învăţat a vorbi cu atîta dîrzenie ? (C.
Negruzzi); Profesorul îi învaţă pe elevi declinările; L-a examinat toată materia; Se silea din
răsputeri să-l înveţe pe Briceag un cîntec nou; Îl roagă nu ştiu ce etc.
Notă: Verbele dublu tranzitive (verbe cu complement duplex – N. Matcaş, p. 81) - a
asculta, a învăţa, a sfătui, a întreba, a verifica, a dăscăli, a chestiona, a examina, a anunţa, a
informa, a ruga, a iscodi, a convinge, a traversa etc.- pot avea simultan, în aceeaşi propoziţie, două
complemente, diferite după conţinut: un complement direct al fiinţei (pe cine?) şi un complementul
secundar al lucrului (ce?): L-a învăţat multe lucruri interesante; M-a sfătuit lucruri utile. Aceste
două complemente nu sînt omogene: nu răspund la aceeaşi întrebare şi nu sînt legate prin
coordonare.
Notă: Mai poate primi în limba română două complemente verbul a trece, mai ales cu sensul
de „a traversa” (mult mai rar): L-am trecut strada. Verbul dezvoltă, de fapt, în asemenea enunţuri o
mutaţie în planul său semantic, devine verb cauzativ: L-am făcut (ajutat) să treacă strada. (cf.
Timpul trece). Mai mult, există situaţii cînd acest verb acceptă două complemente directe realizate
prin nume nonpersoană. Cf. A trecut mărfurile Dunărea.
Deşi complementul secundar presupune, obligatoriu, coocurenţa complementului direct, cele
două poziţii sintactice subordonate aceluiaşi centru verbal sînt însă diferite sub raport referenţial,
ceea ce explică şi trăsăturile semantice diferite ale părţilor de vorbie prin care se exprimă: [-
Animat] pentru complementul secundar, şi [+ Animat] pentru complementul direct coocurent. Dar
şi un complement direct se poate caracteriza prin trăsătura [- Animat]: A învăţat lucruri
(complement direct) interesante la facultate. Această caracteristică şi explică interpretarea în
gramatica tradiţională a complementului secundar ca al doilea complement direct, cel inanimat.
Totuşi aceste două complemente au o serie de particularităţi distinctive:
- complementul secundar nu acceptă realizarea cu pe.
- complementul secundar nu admite substituirea printr-o formă clitică a pronumelui personal,
nici dublarea prin clitic: *El m-a anunţat-o.
- complementul secundar nu poate fi coordonat cu un compelemnt direct: *Profesorul îi
învaţă pe elevi şi declinările. Construcţia cu şi este posibilă numai în cazul folosirii lui şi ca
semiadverb de precizare.
- complementul secundar e incompatibul cu complementul indirect. Cf. El îmi anunţă ora
(complement direct) plecării / El mă anunţă ora (complement secundar) plecării.
Informaţia pe care o aduce complementul secundar este de natură rematică – aduce o
informaţie nouă. Complementul secundar poate fi exprimat prin următoarele părţi de vorbire:
- substantiv; pronume: Ce ne anunţă? Îl învaţă una, alta; Ne roagă te miri ce (nu ştiu ce); infinitiv:
L-am convins a spune adevărul; M-am învăţat şi eu a scrie etc. (Nu apar în această poziţie nici
gerunziul, nici supinul.
Poziţia sintactică de complement secundar poate fi ocupată şi de o propoziţie: O va anunţa
ce să facă; Ne va învăţa cînd să ne apropiem etc.
Topica şi punctuaţia
Topica firească a complementului secundar este postpoziţia faţă de verbul regent. În
enunţuri marcate stilistic, poziţia lui e tematizată prin inversarea topicii, adică prin plasarea
complementului secundar pe primul loc: Nimic nu mă mai întreabă; Asta ne-a sfătuit etc.
Complementul secundar, ca şi propoziţia corespunzătoare nu se izolează de regent prin niciun semn
de punctuaţie.
158