Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

156
După verbe ca a costa, a cîntări, a valora, a alerga, a sări, a înota etc., asemenea
construcţii se apropie mai mult de un complement circumstanţial de mod, părăsind sfera
complementului direct (mărimea şi cantitatea exprimată prin numerale domină construcţia:
Cumpărătura cîntăreşte 10 kg; Sportivii aleargă zilnic 3 km; Cartea valorează 200 de lei.
Nota 3: Construcţiile cu valoare partitivă de tipul ca acestea, de acestea, din acestea sînt
numai aparent complemente directe, deoarece ele determină de fapt, ca atribute, nişte substantive
sau pronume eliptice, deduse din context, care sînt adevăratele complemente directe: Am văzut şi eu
de-aceştia. Totuşi vom observa că asemenea structuri au pornit pe drumul gramaticalizării, preluînd
treptat funcţia substantivelor şi a pronumelor eliptice.
Nota 4: Complementul direct se mai poate exprima uneori şi prin construcţii infinitivale
nominale: Are ce vinde (marfă); N-are sărmanul unde dormi (Locuinţă); N-are cînd rezolva
problema (timp); N-are cum veni (mijloc de transport); N-are pe cine vedea; Nu are cui spune; Nu
are cînd pleca etc. În GA (2005, p. 384) asemenea construcţii sînt considerate construcţii cu
propoziţii relative. Există şi o altă modalitate de interpretare a acestor construcţii ce aparţine
cercetătorului P. Butuc, care consideră că este vorba aici de un tip special de predicat şi anume
predicatul angrenat (a se vedea P. Butuc, Predicatul angrenat în limba română, Ch, 2004).
Nota 5: O structură deosebită în poziţie de complement direct este realizată prin forme de tip
adverbial, devenite, contextual, denumiri de limbi, după verbe ca a învăţa, a înţelege, a şti: Învaţă
englezeşte; Învaţă franţuzeşte etc.
3. 5. Reluarea şi anticiparea complementului direct 135
În limba română complementul direct poate fi exprimat de două ori (dintre care una este o
formă atonă a pronumelui personal sau reflexiv). Dacă complementul direct precedă verbulpredicat,
în acest caz e reluat prin forma neaccentuată a pronumelui: Şi trăsnetele cerului le
cheamă / Asupra celor ce-asupresc poporul (Şt. O. Iosif); Şi brazdele negre le-neci / În aur de
soare (Neculiţă); Cîntecul, lumina, taina, unda, -ntinsurile-albastre / Noi le ţinem, noi le strîngem,
cei căzniţi, urîţi şi goi (T. Arghezi); Pe mine mă puteţi crede pe cuvînt şi fără greşeală (L.
Rebreanu).
Dacă complementul direct urmează după verbul-predicat, atunci el poate fi anticipat de
pronume: Ascultă-mă pe mine, domnule, păstrăvul nu e de mîncat de viu (C. Petrescu). Eu te
sfătuiesc să n-o iei pe asta (I. Creangă).
Complementul direct este anticipat prin formele neaccentuate de acuzativ ale pronumelui
personal sau reflexiv, atunci cînd este aşezat după verb şi cînd este exprimat prin:
* pronume (personal, demonstrativ, posesiv sau reflexiv): Îl ajută pe el (pe al meu, pe
acesta).
* nume de persoană, substantiv comun, articulat cu articol hotărît enclitic şi precedat
de prepoziţia pe: Am susţinut-o pe sora. (cf. Am susţinut sora).
* substantiv propriu, nume de persoană, precedat de prepoziţia pe: L-a iubit pe Ion
Notă: Nu trebuie să confundăm complementul direct, exprimat prin substantiv, care
răspunde la întrebarea ce? cu subiectul exprimat prin substantiv cu aceeaşi formă, răspunzînd la
aceeaşi întrebare. În asemenea cazuri, apelăm la prepoziţia pe, semn distinctiv al acuzativuluicomplement
direct: Elevii aşteaptă profesorul. (Elevii îl aşteaptă pe profesor / Profesorul îi
aşteaptă pe elevi). Cf. Osul gol nici cîinii nu-l mănîncă (Folclor); Traiul lumii, dragă tată, / Cine
vor, aceia lese-l (M. Eminescu).
În concluzie, putem formula cîteva reguli pentru dublarea clitică a complementului direct.
a. Reluarea obligatorie
Dublarea clitică este obligatorie cînd cea de-a doua realizarea a complementului direct este
reprezentată prin:
135 Fenomenul dublării în limba română, considerat de unii specialişti balcanism a fost motivat nu prin influenţa
reciprocă, ci ca reflex al tendinţei comune în evoluţia limbilor balcanice (macedoneană, albaneză, neogreacă şi bulgară)
spre analitism, tendinţă proprie însă şi tuturor limbilor romanice. Cu referinţă la limbile romanice, originea fenomenului
dublării (cu particularizări în spaniolă, italiană, franceză şi română) este situată fie în latina vulgară, fie în procesul de
formare a limbilor romanice.
156