Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

154
Eminescu); Iară luna argintie, ca un palid dulce soare / Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor
ninsoare (M. Eminescu).
b) verbe care pot funcţiona cu şi fără compliniri: a vorbi, a mînca, a bea, a vedea, a auzi, a
cînta, a coase, a găti, a picta etc. Cf. Am auzit vorbindu-se afară; Joace unul şi pe patru, / Totuşi
tu ghici-vei chipu-i. (M. Eminescu).
Notă: În limbajul poetic, unde s e produc o serie de deviaţii sintactice, complementul direct poate
determina şi verbe care, în limbajul standard, nu solicită şi nici nu admit o asemenea complinire, ele fiind
considerate intranzitive – fenomen numit „tranzitivare forţată” a verbelor prin încălcarea restricţiilor de
natură semantică şi sintactică (în scopul situării „eului liric” în centrul unui univers dominat de legi proprii.
Cf. Te implor, hai să tăcem natura (N. Stănescu); De mult viu mă mult murisem (N. Stănescu); Şuier luna şi
o răsar şi o prefac într-o dragoste mare (N. Stănescu).
Fenomenul vatriaţiei sintactice
Uneori construcţia tranzitivă este în variaţie liberă cu cea intranzitivă.
Cf. MI-l amintesc pe Ion (tranzitiv) / Îmi amintesc de Ion. (intranzitiv); A spera ceva
(complement direct) / a spera la ceva (complement indirect); a vorbi rău pe cineva / a vorbi rău de
cineva; a băga seamă ceva / a băga seamă la ceva; a-şi aduce aminte pe cineva / ceva / a-şi aduce
aminte de cineva etc.
În calitate de regent al complementului direct mai poate apărea o interjecţie (cu valoare
predicativă): Poftim (ţine!) cartea! Am auzit vorbindu-se afară. Ai auzit trosc!; Iată lacul. Luna
plină / Poleindu-l îl străbate (M. Eminescu); Măi Păsărilă, Iacătă-o, ia! Colo, în dosul pămîntului
(I. Creangă).
3. 3. Mărcile complementului direct
Majoritatea specialiştilor relevă următoarele mijloace de marcare a identităţii funcţiei
sintactice de complement direct:
- recţiunea cazuală asociază cu flexiunea (complementul direct contractează cu regenţii săi –
verbali sau interjecţionali – raport de subordonare);
- dublarea clitică;
- joncţiunea cu prepoziţia-morfem pe 134 , care antrenează recţiunea şi flexiunea.
Folosirea prepoziţiei pe este o marcare sintactică de tip analitic, adesea coocurentă cu o altă
marcă sintactică, dublarea clitică, cumulînd funcţia de marcă sintactică a poziţiei de complement
direct şi de marcă semantică de individualizare.
Din punctul de vedere al utilizării prepoziţiei pe la acuzatuvul-complement direct, trebuie să
menţionăm diferenţa dintre limba română veche (unde complementul direct - nume de persoană
putea să apară şi fără pe) şi cea modernă (unde pe este obligatorie (Îl văd pe Vasile, Mă cunoşti pe
mine etc.).
1) Precizăm totuşi că aşa-zisul „gen personal” (= clasa cuvintelor ce trimit la persoane) nu
este nici astăzi riguros individualizat, acuzativele-complemente directe ale substantivelor comune
ce trimit la persoane, în mod special cele ce indică grade de rudenie: tată, frate, mamă etc., putînd fi
precedate de prepoziţia pe (Îl văd pe fratele meu etc.), dar şi neprecedate de această prepoziţiemorfem
(Îmi văd fratele meu etc.). 2) În cazuri particulare, pe poate preceda complementul direct
exprimat prin acuzativul unor substantive care nu trimit la persoane: cînd un substantiv se repetă în
aceeaşi propoziţie, o dată avînd funcţia de subiect şi a doua oară – complement direct (Lupul pe lup
nu-l mănîncă); 3) Cînd în aceeaşi propoziţie se află substantive – „perechi”, principial antonime
(sătul - flămînd, tînăr - bătrîn etc.): Sătulul nu-l crede pe flămînd. Numeroase interferenţe între
folosirea neprepoziţională şi folosirea prepoziţională cu pe probează că deosebirile semantice,
alături de celelalte distincţii menţionate, deşi deosebit de importante, nu sînt suficiente pentru o
delimitare riguroasă între construcţiile cu pe şi cele fără pe. De altfel, suprapunerea lor este posibilă,
uneori chiar frecventă. Cf. Admiră părinţii copiii / Îi admiră părinţii pe copii; Caută altul / Îl caută
pe altul.
134 A se comenta: Cartea e pe masă. (Pe – prepoziţie veritabilă) // Îl iubesc pe Ion. (Pe-prepoziţie-morfem).
154