Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

152
COMPLEMENTUL. COMPLEMENTUL DIRECT
1. Definiţia complementului
2. Clasificarea complementelor după conţinut (circumstanţiale şi necircumstanţiale)
3. Complementul direct
3.1. Definiţie, caracteristici
3.2. Regenţii complementului direct
3.3. Mărcile complementului direct
3.4. Exprimarea complementului direct
3.5. Reluarea şi anticiparea complementului direct
3.6. Topica complementului direct
4. Propoziţia subordonată completivă directă
4.1. Definiţie, caracteristici
4.2. Elemente regente
4.3. Conective
4.4. Topica şi punctuaţia
4.5. Reluarea şi anticiparea
5. Complementul secundar
5.1.Verbele dublu tranzitive
Bibliografie
1. C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Institutul European,
2002, p. 1377-1384.
2. V. Guţu-Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, Editura
didactică şi pedagogică, 1973, p. 154-172.
3. D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 2000, p. 408-415.
4. R. Nagy, Sintaxa limbii române actuale, Institutul European, 2005, p. 239-267.
5. G. Pană-Dindelegan, Complementele necircumstanţiale (direct, indirect şi de agent) şi
propoziţiile corespunzătoare // LLR, nr. 3, 2003, p. 3-6.
6. F. Asan, Reluarea complementului în limba română // SG, vol. III, 1961, p. 93-105.
7. V. Ciobanu, „Dublarea” complementului direct şi a celui indirect (în sincronie şi
diacronie) // RLŞL, nr. 6, 1998, p. 62-67.
8. D. D. Draşoveanu, Tranzitiv / intranzitiv şi direct/indirect – două antinomii contextuale
// CL, nr. 1992, p. 53-63.
9. N. Iacob, Exprimarea complementului direct în limba română. Privire diacronică //
RLŞL, nr. 4, 1995.
1. Definiţia complementului
Complementul este partea de propoziţie care determină verbe, adjective, adverbe sau locuţiuni
adverbiale şi interjecţii predicative /rar un numeral): Am străbătut şi codrii şi ţara-n sus şi-n jos. /
Călare-n şa, de-a fuga pe vînt, ca Făt-Frumos (T. Arghezi); Şi şart! part! o pereche de palme
fierbinţi peste urechile degerate (I. L. Caragiale); Na-ţi aripa asta (I. Creangă).
Dacă subiectul, predicatul şi atributul reprezintă fiecare cîte o funcţie sintactică,
complementul este o clasă de funcţii sintactice secundare. Toate complementele care constituie o
realitate sintactică conţin o informaţie semantică în strînsă legătură cu informaţia semantică a
regentului lor de tip verbal, astfel încît regentul (cu toate că are importanţă mai mare decît
complementul) este lipsit de stabilitate, în sensul că nu poate realiza comunicarea dorită de vorbitor
decît dacă există (exprimat/neexprimat) şi complementul (la nivelul propoziţiei sau al frazei).
Făcînd abstracţie de întrebuinţarea absolută a unor regenţi de tip verbal, un verb ca a vedea poate
avea sensul de „a cerceta cu privirea”, „a cunoaşte prin văz” etc. numai dacă în subordinea lui există
un complement direct ca lumea (omul vede lumea etc.), un verb ca a ara poate însemna „a răsturna
brazde cu plugul” numai dacă este determinat de un complement intern ca ogorul (ţăranul ară
152