Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

149
* simplă (o parte de vorbire cu sens autonom însoţită uneori de prepoziţii)
*complexă: /// + adverbe: Unul dintre studenţi, anume Ion, este vinovat de toate.
Acolo, tocmai la Cheile Bicazului, am călătorit vara. Deşteptul, chiar prietenul meu,
m-a trădat.
* multiplă: Dorina, colega şi prietena mea, m-a ajutat întotdeauna.
* dezvoltată: Ioana, fiica colegei mele, este o fetiţă foarte ingenioasă. Vasile, fratele
tatei, a fost întotdeauna corect cu tine.
După asemănarea prin expresie, conţinut, referire:
* de tip subiectiv
* de tip atributiv
* de tip predicatv
* de tip completiv etc.
C. Dimitriu relevă: apoziţii atributive, circumstanţiale (şi explicative sînt propoziţiile
apozitive), p. 1505.
După gradul de individualizare a obiectului denumit:
* de identificare (defineşte, individualizează obiectul denumit): Dorin, fotbalistul, a
jucat spectaculos.
* de calificare (califică, clasează): E un copil fără părinţi, al nimănui.
Notă: Relaţia de apoziţie implică uneori trei sau mai mulţi termeni – apoziţii înlănţuite (D.
Irimia), apoziţii de diverse grade (C. Dimitriu – apoziţii de gradul al II-lea: apoziţii la apoziţii): Iar
duh dă-i tu, Zamolxe, sămînţă de lumină (M. Eminescu); N-am telefonat nimănui, nici lui Venea,
care nu dădea pe-acolo cu săptămînile, nici patronului, lui Şeicaru (M. Preda).
5. Topica şi punctuaţia
În gramatica de tip clasic se menţiona că apoziţia stă numai după termenul la care se referă, pe
care îl reia şi-l precizează. În gramatica modernă se vorbeşte despre apoziţii antepuse şi postpuse:
* apoziţii la dreapta: Cf. L-a revăzut pe Alex, (pe)(eu cred ca nu se pune aici ‚pe’) prietenul
meu.
* apoziţii la stânga (frontale): au doar subiectul ca argument şi rol sintactic şi discursiv
special: de deschidere frastică. Cf. Prieten de nădejde, Radu m-a ajutat.
Apoziţia se desparte întotdeauna prin virgulă - mai rar, linie de pauză sau două puncte -
de termenul la care se referă.
6. PROPOZIŢIA APOZITIVĂ
Funcţia sintactică de apoziţie constituie obiectul unor prelungite controverse în literatura de
specialitate românească. Una dintre teoriile referitoare la funcţia sintactică în discuţie este aceea că
apoziţia este o funcţie sintactică generată de raportul de subordonare, şi anume, „o specie de atribut
substantival” (V. Şerban, Gh. Bulgăr), iar în planul frazei, o „propoziţie atributivă” (GA). Potrivit
acestei teorii, raportul de subordonare este generator al funcţiei sintactice de apoziţie, respectiv al
propoziţiei apozitive, deoarece la „raportul apozitiv” se întîlnesc atît forma, dar mai ales conţinutul
raportului de subordonare, afirmaţie susţinută prin faptul că „apoziţia şi propoziţia apozitivă depind
de un element al comunicării anterioare (C. Dimitriu). Cei care susţin această teorie consideră că, în
funcţie de natecedentul apoziţiei, respectiv de calitatea sa morfologică – de tip nominal sau de tip
verbal – apoziţia poate fi de tip atributiv sau de tip completiv (respectiv circumstanţial). Există şi
opinia că funcţia sintactică numită apoziţie este generată de un raport sintactic diferit de cele
cunoscute tradiţional (coordonare şi subordonare), numit raport apozitiv. Din această perspectivă,
raportul apozitiv are anumite trăsături definitorii, ce îl diferenţiază de alte raporturi sintactice, şi
anume: a) între termenii raportului se stabileşte un raport de conexiune orizontală; b) termenul cu
funcţie de apozie se găseşte în relaţie mediată cu supra/subordonaţii termenului apozat; c) testul
omisiunii fiecărui termen în parte nu afectează comunicarea (L. P. Bercea, Contribuţii la
cunoaşterea raportului apozitiv, LR, 1972, nr. 5. p. 454). S-a insistat asupra faptului că termenii
raportului apozitiv desemnează acelaşi referent (vorbindu-se de un raport de coreferenţă în cadrul
149