Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

145
B. Coordonarea.
Identitatea sintactică a termenilor, distribuţia identică, posibilitatea intervertirii lor sau
posibilitatea inserării unei conjuncţii coordonatoare sunt argumente care apropie construcţiile
apozitive de cele coordonate. (I. Coteanu – subordonatele explicative)
* În ce priveşte perspectiva semantică, admiţînd natura non-sintactică a raportului dintre
termenii unei sintagme apozitive, susţinătorii perspectivei semantice teoretizează independenţa
constituenţilor. Aceştia apar într-un raport negramatical, non-sintactic, argumentat printre altele, la
nivelul expresiei, de poziţia parantetică în care apare apoziţia. Apoziţia nu este actant, nu este
funcţie (subordonată), ci duplicatul termenului prim şi a funcţiei acestuia.
* Nondependenţa (apoziţia în ipostaza de comentariu al unui referent fixat)
Termenii relaţiei apozitive desemnează acelaşi referent realizând o echivalenţă referenţialsintactică.
(Valeria Guţu Romalo).
P. Diaconescu defineste apoziţia ca un tip de reluare: fiind o reluare a bazei, apoziţia nu
intră în raporturi sintactice propriu-zise de subordonare sau coordonare cu aceasta - Adordonarea
(apoziţia ca tip de expansiune semantică) 127 .
În ce priveşte perspectiva pragmatică, perspectiva interpretativă revine din ce în ce mai
frecvent, în cîmpul cercetărilor privind apoziţia. Apoziţia este considerată un tip de relaţie
contextuală, care implică planul extralingvistic, termenii sintagmei întîlnindu-se prin comunitatea
referentului (Irimia 2000, p. 510). În cercetările recente, apoziţia începe, aşadar, să fie considerată
ca un fapt eminamente discursiv. Pentru a-i determina rolul, este imposibil de conceput
exclusivitatea perspectivei frastice; utilizarea ei variază considerabil de la un tip de discurs la altul,
în funcţie de locutor. Astfel, apoziţia deţine, incontestabil, şi o funcţie pragmatică, derivată din
apartenenţa sa la unele dintre strategiile de „negociere” a semnificaţiei, între emiţător şi receptor:
deoarece actul de comunicare produs are ca finalitate eficienţa şi reuşita, semnificaţia enunţului la
polul receptării trebuie să fie cvaziechivalentă cu acea intenţionată. Dacă emiţătorul consideră că un
segment de comunicare nu transmite suficientă informaţie semantică, atunci acesta propune o
reevaluare a lui şi deci o nouă perspectivă asupra realului, materializată la nivelul sintactic prin
apoziţie. Aceasta din urmă poate facilita revenirea asupra comunicării iniţiale, nuanţarea sau
explicarea acesteia, comentariul metalingvistic etc.
Aşadar, relaţia apozitivă este un tip special de relaţie, de echivalenţă discursivă, care se
constituie între două secvenţe lingvistice coreferenţiale – baza (pe prima poziţie) şi apoziţia (pe cea
de-a doua). Cf. Numai tu le poţi porunci să adoarmă, / Numai tu, Fratele meu întru negăsire, / Tu,
Întru căutare mire, / Tu, / Cel ce-ţi astupi cu aripa urechile (A. Blandiana); Voi munţilor mîndri,
moşnegi cununaţi / Cu stelele bolţii albastre, / În leagănul vostru de codri şi stînci / Dorm toate
poveştile noastre. (O. Goga). Deşi au caracteristici comune, relaţia apozitivă se delimitează de
relaţiile sintactice de subordonare şi de coordonare. Între termenii construcţiei apozitive nu se
dezvoltă ierarhia sintactică, specifică raportului de subordonare.
Apoziţia depinde obligatoriu de un antecedent – nefiind posibilă o apoziţie fără
antecedent 128 . Dependenţa apoziţiei de antecedent (indiferent de topica lor) este întotdeauna de
interpretare structurilor cu apoziţie, ci doar să formuleze ipoteze, care lasă confuză esenţa sintactică (semanticosintactică)
a apoziţiei”. Aceste construcţii de tip apoziţional pe lîngă un verb, un adverb sau o propoziţie (...) sînt
categorii intermediare între complement şi atribut sau propoziţii aparte, neclarificate încă suficient” (p. 131).
127 Orice enunţ presupune un proces de ordonare a cuvintelor realizat prin două relaţii: adordonarea (unităţile se
distribuie în structuri lineare) şi subordonarea (unităţile se integrează în structuri ierarhice) - I Diaconescu (1986, p.
127-205).
Termenul de adordonare îşi găseşte un corespondent în conceptul de non-dependenţă, teoretizat de Guţu-
Romalo (1973, p. 41-45) şi reuneşte coordonarea şi apoziţionarea. Deşi forme ale aceloraşi legături asintagmatice,
afuncţionale, aceste două relaţii sunt foarte diferite: apoziţionarea reuneşte unităţi identice, din punct de vedere
referenţial, în timp ce coordonarea reuneşte unităţi diferite. În funcţie de conţinutul său şi de mijloacele de expresie,
apoziţionarea poate fi realizată prin apoziţie, reluare sau repetiţie.
128 Rezultă deci că apoziţia şi antecedentul ei nu au importanţă egală în cadrul comunicării: numai existenţa
apoziţiei este condiţionată de existenţa antecedentului, nu şi viceversa: existenţa unui antecedent nu impune prezenţa
unei apoziţii. Importanţa antecedentului e, aşadar, mai mare. Există însă şi situaţii cînd nu e necesară materializarea
145