Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

144
APOZIŢIA
1. Definiţie. Controverse
2. Mărcile apoziţiei
3. Mijloacele de exprimare a apoziţiei
4. Calasificarea apoziţiilor
5. Topica şi punctuaţia
6. Propoziţia apozitivă
Bibliografie
L. Hoarţă Lăzărescu, Probleme de sintaxă a limbii române, Bucureşti, 1999.
V. Hodiş, Apoziţia şi propoziţia apozitivă, Bucureşti, Edituranţifică, 1990.
Gramatica limbii române. Enunţul. Vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p.
619-631.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Edituranţifică, p. 261-268.
I. Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Albatros, 1982.
I. Diaconescu, Probleme de sintaxă a limbii române actuale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1989.
C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Institutul European, 2002, p.
1493-1506.
A. Merlan, Sintaxa limbii române, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2001,
p. 249-264.
V. Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti, Editura
didactică şi pedagogică, 1973, p. 43-45.
A. Mitran, Despre apoziţie şi raportul apozitiv // LR, XII, nr. 4, 1963, p. 36-45.
R. Nagy, Sintaxa limbii române actuale, Institutul European, 2005, p. 197-227.
Ecaterina Teodorescu, Raportul apozitiv şi cel predicativ, AUI, 1974.
M. Timofte, Actualitatea sintaxei româneşti „clasice moderne”, Iaşi: Casa Editorială
Demiurg, 2005, p. 123-151.
1. Definiţie. Controverse
Apoziţia a generat, de-a lungul anilor, în literatura de specialitate o serie de controverse.
Fenomen lingvistic complex, ea a cunoscut mai multe abordări, după cum relaţia dintre termenul de
bază şi termenul apozat a fost interpretată ca fiind de natură sintactică, semantică sau pragmatică.
Funcţia sintactică de apoziţie constituie (în lingvistica românească actuală şi nu numai) obiectul
unor discuţii prelungite, la care după desprinderea apoziţiei de atribut au participat mulţi specialişti
români. Urmărind discuţiile privitoare la funcţia sintactică de apoziţie, observăm că nu există
unitate de vederi mai ales în legătură cu „conţinutul” apoziţiei, cu antecedentul ei şi cu raportul
sintactic dintre apoziţie şi antecedent.
Ne propunem o scurtă analiză a perspectivelor din care a fost tratată această construcţie,
relevînd necesitatea unei noi abordări a apoziţiei:
* În ce priveşte pespectiva sintactică, În majoritatea abordărilor tradiţionale, apoziţia a fost
considerată o unitate sintactică şi, potrivit celor două raporturi sintactice dintr-un enunţ, a fost
apropiată de subordonare, respectiv de coordonare.
A. Subordonarea.
Între cei doi termeni ai sintagmei apozitive se consideră că există o relaţie de dependenţă
unilaterală; termenul în apoziţie intră în relaţie cu enunţul nu numai prin intermediul bazei, de care
depinde. Apoziţia este, aşadar, atribut substantival în cazul Nominativ, indiferent de cazul
termenului determinat sau acordat în caz cu acesta. (GLR, II, 1966, p. 128) 126 .
126 G.A. situează apoziţia între variantele de realizare a atributului, substantival, mai ales: „Apoziţia este
atributul substantival pus în cazul nominativ, indiferent de cazul termenului determinat, sau acordat cu acesta” (p. 128),
dar şi pronominal: „Apoziţia pronominală are de obicei valoare de precizare” (p. 135). În ceea ce priveşte regentul
apoziţiei, autorii GA recunosc că: „Pot fi determinate printr-o construcţie similară cu aceea a apoziţiei şi părţi de vorbire
ca verbul, adverbul şi chiar propoziţii întregi” (p. 130). Această situaţie însă nu-i determină pe autorii GA să dea o altă
144