Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

132
• verbe impersonale însoţite de se: se pare, se cade, se întîmplă, se poate, se vede, se spune, se
crede, se bănuieşte, se observă, se cunoaşte, se presupune, se vorbeşte, se obişnuieşte etc.
Se cuvine să-i recunoaştem meritele.
Se crede că aici s-a dat lupta.
Se spune că tinereţea e timpul în care admirăm şi ne umilim (M. Ralea);
Se zice că acest curios monument a fost înălţat mai întîi (A. I. Odobescu);
Nu se cuvine ... să comparăm după diferenţele de astăzi popoarele de atunci ale Europei (M.
Sadoveanu).
Unii specialişti, cum ar fi, bunăoară, A. Ciobanu, consideră că propoziţiile care sînt regentate
de unele dintre verbe impersonale însoţite de se sînt completive directe. În opinia lor, unele dintre
aceste verbe (bunăoară, se zice, se vorbeşte, se crede, se observă etc.), deşi par a fi impersonale,
totuşi permit intuirea în propoziţie a unui anumit subiect, iar verbul implică o accepţie tranzitivă.
Bunăoară, în exemplul Se zice că mîine va ploua „aspectul logic este Oamenii zic că mîine va
ploua”. Cu alte cuvinte, „un agent există în propoziţia principală, deşi nu e sesizat destul de
concret” 113 . Aceşti cercetători susţin că, în asemenea cazuri, avem senzaţia prezenţei subiectului
„lumea”, „oamenii” etc. (ca şi în cazul unor construcţii sinonime semantic din limba franceză sau
germană: on dit = homme dit; man sagt = Mann sagt).
Considerăm interpretarea construcţiilor de tipul lumea zice (ştie) că... şi se zice (se ştie că) în
acelaşi fel - deci regentînd completive directe – ca inadmisibilă pe motiv că, folosite cu se, formele
de persoana a III-a ale verbelor a zice, a spune, a crede, a observa etc. încetează de a mai fi
tranzitive şi, deoarece în astfel de construcţii ele refuză prezenţa unui subiect „personal” 114 , dar
admit, în schimb, un complement de agent (autorul real al acţiunii) – Se zice de către lume (oameni,
cineva etc.) 115 - este clar că aceste construcţii impersonale ca formă au şi sens pasiv 116 .
Procedeul de a identifica propoziţia subiectivă numai cu ajutorul întrebării ce? (adresate
predicatului) este, adesea, ineficient, pentru că la aceeaşi întrebare răspunde şi completiva directă.
Cf. El spune că a sosit primăvara (propoziţie subordonată completivă directă); Se spune că a sosit
primăvara (propoziţie subiectivă). Aceeaşi propoziţie este, în primul caz, o completivă directă, iar
în cel de-al doilea – subiectivă (lucru de care ne dăm seama numai după ce, în prealabil, stabilim că
regenta se spune nu are, în limitele ei, un subiect exprimat sau neexprimat şi verbul se spune este
intranzitiv şi deci nu poate regenta o propoziţie subordonată completivă directă).
• verbe impersonale de tipul: reiese, înseamnă, urmează etc.
Înseamnă că totul este lipsit de importanţă; Reiese că ai dreptate.
• unele verbe personale folosite sintactic ca impersonale: a merita, a face, a ajunge, a strica, a
merge etc.
Niciodată nu strică cineva să facă o încercare (P. Ispirescu); Nu merge să nu respecţi opinia
publică; De aici urmează că toate scîndurile balcoanelor sînt încrestate cu nume din toată
lumea (C. Hogaş); Face să te sacrifici pentru asta;
complinire care să acopere golul existent în jurul lor şi, întrucît sînt intranzitive, ele nu pot avea decît un singur gol
(suplinit de subiectivă).
113 A se vedea A. Ciobanu, Probleme dificile de gramatică, Chişinău, Lumina, 1969, p. 74.
114 Introducerea acestuia se poate face numai prin „sacrificarea”, adică modificarea expresiei. În acest caz însă
se va analiza o altă construcţie: Lumea (cineva) zice (crede, spune, observă etc.) că... Altfel zis, fiind sinonime din
punct de vedere semantic, enunţurile Lumea zice că... şi Se zice că... nu sînt echivalente sintactic.
115 În situaţiile cînd complementul de agent nu apare în planul expresiei, el este implicat de forma verbală ca în
cazul oricărui verb aflat la diateza pasivă.
116 Pronumele se are, în asemenea cazuri, funcţia desinenţei itur din corespondentul latin dicitur, sensul
construcţiilor se spune, se zice, se admite, se presupune, se cunoaşte ş.a. fiind sinonim cu este zis (spus, admis,
presupus, cunoscut, înţeles etc.). Situaţia din limba română nu se prezintă deci la fel ca în limba franceză sau germană,
ci tocmai ca în latină: cînd cu ajutorul verbelor dicere, creere etc., ideea on dit que..., on croit que..., on sait que... etc.,
construcţia logică este că infinitivul însoţit de acuzativul său subiect devine subiectul verbului principal şi că acesta
trebuie să fie pus la persoana a III-a, singular (Dicitur Gallos in Italiam transisse „Se zice că Galii ar fi venit (trecut) în
Italia.”). În română, acţiunea din secvenţă este prezentată de vorbitor ca un fapt ştiut, cunoscut etc. (aşadar, în cadrul
acestui raport, secvenţa, despre care se afirmă sau se neagă ceva prin predicatul regent, îndeplineşte funcţia de subiect,
şi nu a unui complement).
132