Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

130
3. Tipuri de subordonate subiective
În funcţie de natura predicatului din regentă, distingem două tipuri de subordonate
subiective:
3.1. Subiective care au în calitate de regent un verb personal
Primul tip de subiectivă corespunde subiectului-fiinţă, autor al acţiunii verbului-predicat din
propoziţia regentă exprimat printr-un verb personal. Cu alte cuvinte, subiectiva indică fiinţa sau
lucrul care efectuează o acţiune, suferă un proces sau poartă (are) o însuşire sau o caracteristică
exprimată de predicatul verbal sau nominal din propoziţia regentă. Ea răspunde la întrebarea cine?
(mai rar ce?). De exemplu:
Cine îşi închipuie Spania numai cu mantile, castagnete, Carmene, lupte cu tauri şi
serenade se înşală profund (M. Ralea); Cine se măsoară cu alţii de dimineaţă pînă seara, nu e om
mare şi nici nu va putea să fie (N. Iorga); Nu e elocvent cine e totdeauna elocvent (N. Iorga); Ce-i
căciulă nu-i tulpan (Iuliu Zanne); Ce e nou e şi frumos; Cine dă din mîini nu se îneacă.
Elementul esenţial în aceste propoziţi subiective este pronumele prin care sînt introduse
(întrucît ele ţin locul persoanei care face acţiunea sau care are caracteristica exprimată de predicatul
regentei).
Verificarea funcţiei de subiect a acestor propoziţii se poate face prin înlocuirea lor cu un
subiect exprimat printr-un substantiv sau prin pronumele demonstrativ acela (aceea). Altfel zis, se
recurge la funcţia sintactică a corelativului. Dacă elementul corelativ lipseşte, el este restabilit din
context, iar apoi se stabileşte funcţia lui sintactică cu ajutorul întrebărilor. Dacă acest cuvînt este
subiect (la schimbarea numărului lui, se va schimba şi numărul verbului-predicat), atunci şi
propoziţia este subiectivă. Or cuvintele echivalente semantic sînt echivalente şi funcţional.
De exemplu:
Cine ştie carte (=”acela”) are patru ochi (Aceia au patru ochi);
Ce-a fost verde (=”aceea”) s-a uscat (Acelea s-au uscat);
Nu-i frumos cine se ţine (=”acela”), / Ci-i frumos cui îi stă bine (=”acela”). (Aceia nu sînt
frumoşi);
Cine se scoală de dimineaţă (=”acela”) departe ajunge (Aceia departe ajung);
Oricine îl vede (=”acela”) rămîne uimit (Aceia rămîn uimiţi);
Cui i-am spus (=”acela”) rămîne de aceeaşi părere (Aceia rămîn de aceeaşi părere);
Care dintre voi se simte destoinic a împărăţi peste o ţară aşa de mare şi bogată ca aceea
(=”acela”) are voie, din partea mea, să se ducă... (I. Creangă) (Aceia au voie).
Notă: Vizavi de conţinutul exprimat de subiective, putem releva şi sensul accesoriu pe care
acestea îl pot avea uneori. Este vorba de o cumulare funcţională, ca urmare a experienţei
extralingvale a purtătorilor de limbă, chiar a unor „tradiţii” de actualizare logico-semantică a
anumitor sensuri. Astfel, subiectivele introduse prin cine (mai rar prin ce, care) pot indica, pe lîngă
„obiectul” care efectuează acţiunea exprimată de predicatul verbal din regentă şi condiţia necesară
pentru îndeplinirea acestei acţiuni, timpul sau cauza ei:
Cine n-are frumoasă pupă şi mucoasă (=Dacă cineva n-are frumoasă, pupă şi mucoasă)
(Iuliu Zanne);
Cine nu deschide ochii deschide punga (=Dacă nu deschizi ochii, deschizi punga);
Cine dă cu capul de pragul de sus vede pe cel de jos;
Cine are putere taie şi spînzură;
Cine are viaţă scapă;
Care va miezu să spargă nuca;
Ce intră în pămînt curînd se uită (I. Zanne);
Frumoasă a fost vacanţa noastră. Aşadar, din punct de vedere informativ, toate părţile de propoziţie sînt la fel de
importante, deoarece fiecare transmite o anumită informaţie (în orice propoziţie distingem două tipuri de informaţie:
veche sau cunoscută deja şi nouă, necunoscută). Reieşind din acest postulat, uşor putem demonstra că părţile secundare
se încadrează, de obicei, în categoria cuvintelor care aduc informaţie nouă şi deci sînt mai importante decît aşa-zisele
„părţi principale”.
130