Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

124
bine găseşti; Ai carte, ai parte; Când eşti tânăr, crezi că bătrâneţea şi moartea sunt pentru alţii.Nai
carte, n-ai parte.Nu ştim niciodată când ne vine rândul să murim. (Prezent mai ales în proverbe,
el poate fi denumit aici subiect gnomic). Subiectul nedeterminat se poate concretiza în substantive
al căror conţinut este general, identitatea lui semantică e deschisă şi ar putea fi atribuită întregii serii
de referenţi corespunzători clasei numite. Cf. Cînd n-are omul noroc n-are ...
* subiect neidentificat – identitatea semantico-sintactică a subiectului rămîne necunoscută
sau este lăsată necunoscută, întrucît nu prezintă interes pentru protagoniştii actului verbal: Bate la
uşă; Scrie la ziare; Au scos unt pe la două. Aşadar, uneori vorbitorul nu este interesat de cine face
acţiunea. Ea poate fi făcută de oricine şi în acest caz, subiectul său nu este exprimat deloc: Spunea
astăzi la radio că va ploua toată săptămâna; Vezi că bate la uşă.
Subiectul nederminat este un tip de subiect care se şi aseamănă, dar şi se deosebeşte de toate
celelalte tipuri de subiect existente în română. De obicei, subiectul nedeterminat nu se exprimă prin
părţi de vorbire (la fel ca cel inclus sau subînţeles) şi rezultă din mărcile pentru persoană şi număr
de la verbul-predicat (cf. Nu ştii (tu – subiect nedeterminat) de unde sare iepurele şi Tu, băiete,
afirmi, dar nu ştii (tu – subiect inclus) că viaţa e frumoasă). Deosebirea constă în faptul că subiectul
inclus sau subînţeles trimit la persoane reale (locutor, interlocutor etc.), iar subiectul nedeterminat
trimite la persoane generale, adică la oricine se află în situaţia avută în vedere de predicat. Foarte
rar, subiectul nederminat se exprimă prin părţi de vorbire, mai exact, prin cîteva substantive care pot
avea „valoare generală” (tînăr, om, mamă etc.) sau printr-un pronume: O fi viaţa chin răbdat / Dar
una ştiu: ea ni s-a dat / Ca s-o trăim (G. Coşbuc) – noi = orice vorbitor.
Această „nedeterminare” a subiectului obţinută prin neexprimarea subiectului personal a
avut ca efect crearea unor verbe de sine stătătoare caracterizate prin absenţa poziţiei subiect,
diversificîndu-se sintactico-semantic două unităţi verbale. Cf. Îmi zice Ion; Îmi spune Ion; Mă
cheamă Ion, unde verbele zice, spune, cheamă actualizează sensul „a se numi”, diferit de al sensului
verbului corespunzător cu poziţia subiectrului „acoperită”.
• subiect suspendat (nominativ suspendat). Mai ales în comunicarea orală, datorită
intervenţiei unor factori extralingvistici (starea afectivă a subiectului vorbitor etc.) sau
lingvistici (dislocarea sintactică), relaţia dintre un subiect iniţial (sau un termen gîndit astfel
sub aspect sintactic) şi verbul-predicat se întrerupe, generînd un anacolut. Verbul-predicat se
constituie singur (dacă e un verb impersonal) sau cu un alt nume (pronume), devenit subiect,
într-un nucleu predicaţional, iar ceea ce a fost într-un prim moment subiect rămîne în afara
nucleului predicaţional, rămîne un subiect suspendat în nominativus pendens: El iar, privind
de săptămîni, / Îi cade dragă fata (M. Eminescu); Ea, cînd a aflat vestea, i s-a făcut rău ...;
Eu, dacă mă gîndesc, îmi place piesa.
Fetele împăratului întîmplîndu-se de faţă cînd a lovit spînul pe Harap-Alb li s-a făcut milă de
dînsul (I. Creangă); Muierea limbută, gura ei făcută ca toaca să turuiască (I. Zane).
Eu sînt medic şef şi cine nu se supune indicaţiilor mele în douăzeci şi patru de ore îi fac ieşirea
(P. Săculdeanu); Cine-au scornit urîtul // Nu-l înghiţă pămîntul!; Cine-au îndrăgit străinii,
/Mînca-i-ar inima cîinii! (M. Eminescu) 102 .
În exemplele de mai sus, discontinuitatea de tip anacolutic constă în modificaări în plan sintactic,
cauzate de părăsirea proiectului „iniţial” de discurs. Pronumele (el, ea, eu) în nominativ, care ar
trebui să îndeplinească – potrivit normei literare – funcţia de subiect al unui predicat (următor)
rămîne suspendat, iar verbul-predicat, care apare în context are un alt nume – subiect.
• Subiect gramatical e partea principală de propoziţie care denumeşte obiectul gîndirii
noastre despre care afirmăm sau negăm ceva cu ajutorul predicatului şi stă în cazul nominativ.
102 Omisiunea subiectului, intenţionată sau neintenţionată, creînd sau necreînd ambiguitate, cu efecte stilisticopragmatice
evidente sau mai puţin evidente, cu intenţia de a pune în prim planul interesului comunicativ subiectul sau,
dimpotrivă, de a-l marginaliza, este posibilă numai şi numai pentru că sistemul sintactic al limbii române o permite.
124