Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

120
• subiect exprimat 97 – prezent în propoziţie la modul concret care, la rîndul său, poate fi
clasificat după:
b) structura formei şi a expresiei sale:
* Subiect simplu, constituit numai dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient,
însoţită sau nu de articol ori printr-o locuţiune: Unii sînt absenţi.; De la colţ au apărut
doi.
Simplu este şi subiectul precedat de adverbe de genul nu, şi nici etc.: Chiar şi Vasile este
vulnerabil [pe lîngă toţi ceilalţi, a făcut şi Vasile]; Nu Ion este student; Nici Elena n-a venit; Numai
Ecaterina a rezolvat problema [există măcar o persoană care a rezolvat] etc. Ataşarea adverbelor
modifică informaţia semantică a ansamblului propoziţional, deşi sub aspect sintactic nu modifică
organizarea propoziţiei. Acesta şi reprezintă motivul pentru care adverbul se grupează cu
substantivul subiect.
* Subiect compus (complex), exprimat prin îmbinări nedezmembrabile de tot soiul
(cu excepţia locuţiunilor). Aceste subiecte sînt formate din îmbinări libere de cuvinte,
care, eventual, sînt concepute ca un tot întreg semantic. Un asemenea subiect se
stabileşte convenţional, pe baza sensului elementelor constitutive. Vom trece în revistă
cîteva tipuri de subiecte compuse.
- Substantive sau pronume precedate de prepoziţia de plus alde: Între aceştia din urmă erau dealde
bătrînul Alecu Forăscu (=„oameni de teapa sau ca bătrînul boier Forăscu), poreclit Tololoi (I.
Creangă).
- Îmbinări din două sau mai multe substantive, denumind instituţii, organizaţii obşteşti,
asociaţii etc.: Universitatea de Stat „Al. Russo” sărbătoreşte...;
- Diverse îmbinări: Douăzeci de studenţi sînt restanţieri; Din doi unul dovedea, // Din doi
unul jos cădea (V. Alecsandri); Fieştecare dintre noi se cumpănea în toate chipurile, pentru ca să
nu se prăvale brişca (V. Alecsandri); Mii de fluturi mici albaştri, // Mii de roiuri de albine // Curg
în rîuri sclipitoare (M. Eminescu); Nică al lui Constantin al Cozmei din Humuleşti se duce şi el cu
talpele beşicate pe urma lui Oşlobanu (I. Creangă); Patru minus doi fac doi etc.
- O parte de vorbire precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de
exclusivitate): Chiar el l-a întîlnit; Tot bumbacul e mai bun; Numai Mihai a rezolvat problema.
- Îmbinări formate dintr-un substantiv sau pronume în nominativ plus un substantiv în
acuzativ precedat de conjuncţia şi plus prepoziţia cu sau numai pepoziţia cu (eventual, locuţiunea
împreună cu). Acest subiect are misiunea de a arăta că la realizarea unei acţiuni (sau situaţii) iau
parte, concomitent şi în măsură egală, două sau mai multe persoane: Şi caii lunecau şi se duceau dea
rostogolul şi eu cu Dumitru mergeam zgribuliţi şi plîngeam în pumni de frig (I. Creangă); Soarele
acum asfinţise şi luna împreună cu stelele se arătaseră pe cer (V. Alecsandri); Femeia lui Ipate şi
cu baba cînd se trezesc din ameţeală, nici tu drumeţ, nici tu copil, nici tu nimica (I. Creangă); Şi
Nic-al lui Costache, duşmanul meu, şi cu Toader al Catincăi, alt hojmălău, au trecut pe lîngă mine,
vorbind cu mare ciudă (I. Creangă).
Notă 1: Elementul al doilea al subiectului compus poate fi confundat cu un complement
sociativ. Distincţia o facem orientîndu-ne la numărul verbului-predicat: Lăpuşneanu mergea alături
cu vornicul Bogdan (complement sociativ), amîndoi călări pe armăsari turceşti (C. Negruzzi).
Notă 2: Dacă substantivele se leagă între ele numai prin conjuncţia coordonatoare şi, vom
avea de a face cu subiecte omogene, şi nu compuse.
Ar fi greu să se stabilească măcar aproximativ toate tipurile eventuale de subiecte compuse,
întrucît posibilităţile combinatorii ale cuvintelor în limba noastră sînt inepuizabile. La bază
delimitării acestor subiecte este principiul logico-semantic: Altul este al tău nume, / Alţii ochii tăi
acum, / Numai eu, rămas acelaşi, / Bat mereu acelaşi drum (M. Eminescu); Tustrei feciorii babei
îmblau în cărăuşie (I. Creangă). Partizanii unei analize sintactice „prea analitice”, prea
97 Verbele personale contractează, în mod necesar, o relaţie de interdependenţă cu un subiect, care vine să
umple această valenţă sau acest „gol” semantic, subiectul fiind un „complement” necesar şi unic ce se înscrie în
coniguraţia actanţailăa verbului, a numărului lui de valenţe.
120