Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

determinată de relaţiile dintre emiţători şi receptori). Astfel prin enunţ înţelegem o „unitate
de bază – absolută a sintaxei (identificată de unii lingvişti prin cuvînt (I. Diaconescu), de
către alţii prin propoziţie), ce se actualizează deasupra oricărui alt tip de unitate sintactică,
pentru că se suprapune tuturor celorlalte unităţi: propoziţie, frază, text, substitut de
propoziţie / frază).
Enunţul reprezintă deci unitatea lingvistică „preteoretică”, supraordonată şi
supraordonantă a lingvisticii. Altfel spus, enunţul sintactic este orice act de comunicare, ce
poate fi actualizat prinr-o propoziţie (enunţ-propoziţie: cf. O fată frumoasă e / O fereastră
deschisă spre paradis. (L. Blaga, Mirabela sămînţă, Catrenele unei fete frumoase), printr-o
frază (enunţ-frază: cf. Plăcut e somnul lîngă o apă ce curge / lîngă apa care vede totul,
DAR amintiri nu are. (L. Blaga, Cîntecul somnului), printr-un substitut de propoziţie /
frază: cf. O! (un singur fonem); Ura! Da. Fireşte. (un singur morfem); Ileano!. Enunţurile
date nu pot fi excluse dintre realizările enunţului sintactic în baza faptului că ele sînt
definibile printr-un caracter relaţional extern, marcat abstract, mai exact contractează
raporturi sintactice externe de un tip special cu vecinătăţile lor lingvistice.
SINTAGMA (ÎMBINAREA DE CUVINTE) 14
În inventarul unităţilor sintactice unii specialişti includ şi sintagma. Termenul dat e
de origine greacă („un lucru pus la un loc cu altul”). În lingvistică acest termen a apărut
relativ tărziu şi cu accepţii variate. Termenul a fost impus de teoria saussure-iană,
semnificînd „succesiune de două sau mai multe unităţi consecutive”, care se poate aplica
atît cuvintelor, cît şi grupurilor de cuvinte, unităţulor complexe de orice dimensiuni şi de
orice fel, cuvintelor compuse, derivate, părţilor de propoziţie, propoziţiilor întregi. Pînă în
prezent el mai constituie un obiect de discuţie, fiecare lingvist acordînd a altă accepţie
termenului. Astfel L. Bloomfield vorbeşte despre grupuri de cuvinte coordonative, dacă au
aceeaşi distribuţie cu doi sau mai mulţi termeni pe care-i cuprind, despre grupuri
subordonative, dacă au aceeaşi distribuţie cu unul dintre termeni, şi despre grupuri
exocentrice, dacă au o distribuţie diferită de fiecare dintre termeni. Troubetzkoy clasifică
combinaţiile de cuvinte în sintagme determinative, predicative şi asociative. Termenul
sintagmă a fost aplicat de Baudouin de Courtenay unui cuvînt oarecare dintr-o
comunicare dată. L. V. Şcerba, elevul lui B. de Courtenay, a dat o accepţie mai precisă
acestui termen: sintagma este cea mai mică unitate de bază în procesul vorbirii şi al
gîndirii, şi ea exprimă un tot unitar din punctul de vedere al sensului, închegat fonetic prin
accent. Astfel, V.V. Vinogradov consideră sintagma o unitate semantică şi sintactică a
vorbirii care se încheagă în cursul unei comunicări (orale sau scrise); ele se desprind din
comunicare şi, în acelaşi timp, o alcătuiesc).
În lingvistica românească, de această problemă s-a ocupat Sorin Stati, care
consideră sintagma un grup de două cuvinte legate semantic şi gramatical unul de altul,
avînd funcţia de părţi de propoziţie diferite. În general, părerile lingviştilor în legătură cu
sintagma sînt pe cît de numeroase, pe atît de variate, avînd puncte comune şi puncte
contradictorii. Din numărul mare al opiniilor, cele mai răspîndite se grupează în
următoarele două grupe:
14 Îmbinarea de cuvinte reprezintă dubletul terminilogic pentru sintagmă, vehiculat în lingvistica
străină.
În opinia noastră nu se justifică circulaţia paralelă a doi termini cu accepţii identice în discursul
ştiinţific, de aceea trebuie de optat numai pentru unul.
12