Limba românÄ contemporanÄ. Sintaxa - Biblioteca ÅtiinÅ£ificÄ a ...
Limba românÄ contemporanÄ. Sintaxa - Biblioteca ÅtiinÅ£ificÄ a ... Limba românÄ contemporanÄ. Sintaxa - Biblioteca ÅtiinÅ£ificÄ a ...
116 Cînd funcţionează ca predicate verbele din prima categorie, ele au rolul activ in actualizare, particularizînd numele (pronumele etc.) devenit subiect, din perspectiva unei trăsături semantice dinamice, proprie conţinutului lor lexical: Copiii alearga/dorm/se joaca/studiaza etc. Cînd functioneaza ca predicate verbele din categoria a doua, predomină rolul particularizator al numelui (pronumelui etc.). Cf. Imi trebuie timp / curaj / haine / bani etc. Această deosebire - relativă - se reflecta în (şi este întărită de) comportarea celor două subcategorii de verbe în organizarea enunţului sintactic. Verbele din prima subcategorie sînt verbe personale (tripersonale, majoritatea, sau unipersonale). În consecinţă, ele impun realizarii concrete a subiectului doar restricţii care ţin de exigenţe ale unei compatibilităţi semantico-lexicale: Fetita picteaza. dar nu Privighetoarea picteaza., Ciinele latra., dar nu Mircea latra. Verbele din subcategoria a doua sînt, de fapt, apersonale. Ele impun subiectului restrictii privind natura lexico-gramaticală a termenului prin care acesta se poate realiza în mod concret; ele nu pot atribui calitate de subiect unui pronume personal si numai unele dintre ele pot transforma în subiect un „obiect" - substantiv exprimind realitati umane. Cf. Imi trebuie un copil. dar nu Se intlmpla un copil. In desfăşurarea actului lingval, verbele pot trece uneori dintr-o subcategorie în alta: 1) verbele din prima clasă preiau comportamentul sintactic al verbelor din cea de a doua, cînd îşi pierd, prin diateză, caracterul personal: El spune multe. Se spun multe. 2) verbele din a doua clasă pot primi subiect „personal” cînd, prin concentrare sintactică şi mutaţii semantice, îşi pierd caracterul apersonal: Merg, părinte, încotro văd cu ochii; şi fiindcă mi te-ai întimplat sfinţia ta în cale, apoi merg şi eu la schit. (C. Hogas). Sub aspect comunicativ-pragmatic, subiectul este adesea purtătorul informaţiei tematice, altfel zis al părţii de informaţie cunoscute de către locutori. Nu întîmplător în poziţia subiectului apar frecvent deictice pronominale, a căror informaţie este recuperată situaţional, şi anafore pronominale, a căror informaţie este recuperată din contextul lingvistic, sursa referenţială fiind de cele mai dese ori anterioară. Subiectele anaforice sînt cele care asigură transferul şi continuitatea de informaţie de la un enunţ la altul, iar subiectele deictice sînt cele care asigură ancorarea în situaţia de enunţare: Am aflat că n-ai fost ieri la universitate. Dar asta (subiect anaforic) nu mă împiedică să te sun acasă; Acesta este un student bun (subiect deictic). Mai rar, este posibil să acceadă la poziţia de subiect componentul reprezentînd informaţia nouă – Rema: - Cine lipseşte astăzi la oră? / - Ion lipseşte. 2. Mijloacele de exprimare a subiectului Subiectul poate fi exprimat prin următoarele părţi de vorbire: • substantive şi locuţiuni substantivale, alte unităţi lexico-gramaticale sau elemente lingvale (foneme, silabe etc.) întrebuinţate substantival, sintagme substantivate prin articolul demonstrativ cel, cea sau prin articolul posesiv-genitival a, al: Dar legea ni-i deşartă şi străină // Cînd viaţa-n noi cu greu se mai anină (N. Labiş); Azi n-are-nceput desluşit // Şi pare o zi de sfîrşit. (T. Arghezi); Puternicii beznei şi răii pădurii // S-au strîns pentru pradă ca furii. (T. Arghezi); Glasuri mă strigă cu nume străine // M-aţi chemat pe mine? // Sînt eu cel căutat? (T. Arghezi); De-acum înainte aduceri-aminte (=amintiri) m-or troieni cu drag (M. Eminescu); Nu-l putea răpune te miri cine (=orişicine) (I. Creangă); „Pe” este un semn distinctiv al complementului; Ofurile şi ahurile mulţimii erau impresionante. • Pronume sau locuţiuni pronominale: Noi cîrpim cerul cu stele, noi mînjim marea cu valuri, // Căci al nostru-i sur şi rece – marea noastră-i de îngheţ. (M. Eminescu); Colo lîngă lampă, într-un mic iatac, / vezi o fată, care pune aţă-n ac (M. Eminescu); Unul caută-n oglindă, de-şi fireste, un valtur. (T. Arghezi). Raportul general-particular se desfasoara în reciprocitate, dar predomină un sens al particularizării, în funcţie de apartenenţa verbului la una din cele două subclase. 116
117 buclează al său păr, / Altul caută în lume şi în vreme adevăr (M. Eminescu); Era la mijloc un ceva, peste care nu putea trece (I. Druţă). • Numerale (cardinale, ordinale, colective): Cei doi se înţeleseră fără multă vorbă. (I. Barbu); Miile şi sutele măritau slutele (Folclor) • Forme verbal-nominale: E uşor a scrie versuri // Cînd nimic nu ai a spune (M. Eminescu); Cum fusese curtea era lesne de închipuit. /M. Caragiale); A te ocupa de îngeri devine încetîncet un mod de a revizita întreaga cultură a lumii (A. Pleşu); A-ţi recunoaşte greşeala este un prim pas spre căinţă; E o mare greşeală a isprăvi anul cu iarna (I. Iordan); A fi înţeles pe omul care nu te-a înţeles dă totdeauna o mare superioritate. Notă: Infinitivul cu funcţie de subiect se deosebeşte de un subiect obişnuit, deoarece el nu poate deveni nume de agent, nu poate atribui predicatului un caracter personal, adică nu poate impune predicatului anumite forme de număr şi persoană. Cînd infinitivul ţine locul subiectului, el nu se materializează, nu capătă sens de obiect, ci, după cum menţionează acad. S. Berejan, „rămîne ceea ce este întotdeauna: denumire a unei acţiuni, necomplicate prin categoriile verbale ale timpului, persoanei şi modului” (S. Berejan, Contribuţii la studiul infinitivului moldovenesc, Chişinău, 1962). De obicei, infinitivul în funcţie de subiect apare în propoziţiile în care predicatul are în calitate de prim element verbul a însemna sau a fi (PN): A trăi înseamnă a lupta; A învăţa de la literatura rusă (sub.) înseamnă a învăţa de la izvorul nesecat al vieţii (pred.) (I. C. Ciobanu); A propaga noul înseamnă a-l aplica în producţie; A vorbi despre neajunsuri înseamnă a pune umărul la greu; A fi tînăr înseamnă a privi mereu în viitor. Menţionăm că în asemenea exemple subiectul, cît şi numele predicativ nu se exprimă numai prin infinitiv, ci şi determinativele lui. O altă trăsătură specifică a subiectului exprimat prin infinitiv constă în faptul că acesta e plasat exclusiv în fruntea propoziţiei cu PN. Dacă această cerinţă nu se respectă, infinitivul îşi pierde funcţia de subiect. Astfel în A fuma este dăunător – infinitivul e subiect, pe cînd în Este dăunător a fuma, infinitivul intră, după cum afirmă S. Berejan, în componenţa predicatului impersonal „al unei propoziţii monomembre”. Aceeaşi situaţie este şi în limba franceză: Écrire est difficile (infinitivul e subiect, iar în Il est difficile à écrire infinitivul nu mai are funcţia de subiect. Notă: În stilul poetic această cerinţă poate să nu fie respectată: Iar în lumea cea comună a visa e un pericol (M. Eminescu); Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu? (M. Eminescu). Notă: În G. A. (2005, p. 324) se admite exprimarea subiectului prin gerunziu: Se aude tunînd; Se simte venind; o adiere de vînt; Se vede apărînd curcubeul. Exceptînd primul exemplu, în care al doilea verb este zerovalent, în celelalte, intervine frecvent reorganizarea construcţiilor, determinările gerunziului fiind atrase sintactic de regentul acestuia, ceea ce are ca efect, mai ales în construcţiile în care subiectul gerunziului este antepus (Se aude un zgomot venind), apariţia unui nou tipar sintactic, conţinînd un element predicativ suplimentar 3. Cazul subiectului Cazul subiectului, în conformitate cu norma sintactică a manifestării raportului de inerenţă, este nominativul. Cazul subiectului este nominativul. 94 Există însă şi realizări ale subiectului ale căror caracteristici de formă se îndepărtează real sau aparent de la tiparele considerate canonice, cînd subiectul stă în cazul nominativ. Aceste situaţii sînt doar aparente excepţii, în realitate ele fiind construcţii în care substantivul (respectiv substitutul lui) este atributul unui substantiv subînţeles. O excepţie reală de la regula de construcţie a subiectului apare în structuri cu propoziţii relative interogative (fără antecedent), în care relativul pronominal sau adjectival ocupă poziţia de subiect sau aparţine unui grup nominal aşezat în poziţia subiectului: e vorba de „împletirea” regentei cu subordonata (ancolut). Aşadar, abaterile de la norma cazului nominativ, produse prin anacolut generalizat pot deveni la un moment dat noi norme – sînt admisibile în funcţie de subiect şi substantive (substitute) în alte cazuri decît nominativul: Cf. * Cazul acuzativ.: L-am văzut pe cine a venit ieri.(„pe acela care a venit ieri”). 94 Cf. În limba rusă subiectul poate sta şi la alte cazuri: Ih bilo piatero; Gribov v etom godu mnogo. 117
- Page 65 and 66: ) recţiune indirectă (prepoziţio
- Page 67 and 68: terenul limbii române printr-un an
- Page 69 and 70: 2. În raportul apoziţional cei do
- Page 71 and 72: O situaţie specifică cu preponder
- Page 73 and 74: veacuri / Stele-mi scînteie pe lac
- Page 75 and 76: Nişte muncitori caută întreprind
- Page 77 and 78: PREDICATUL 1. Predicatul. Noţiuni
- Page 79 and 80: • predicat nominal • predicat v
- Page 81 and 82: plecă (P. Ispirescu) [Forma răzg
- Page 83 and 84: Ca verb copulativ, a fi admite în
- Page 85 and 86: 5. Valoarea predicativă a modurilo
- Page 87 and 88: (2) gerunziul dependent, folosit ca
- Page 89 and 90: 89 Predicatul verbal compus 1. Defi
- Page 91 and 92: 91 auxiliarele sînt desemantizate
- Page 93 and 94: 93 prea frumoasă fată, // Ca marm
- Page 95 and 96: 95 - PVC triplu modal - aspectual:
- Page 97 and 98: 97 Notă: Din unele NP se obţine o
- Page 99 and 100: 99 sintactic distinctiv (Ion trece
- Page 101 and 102: 101 • interjecţii: Cu o asemenea
- Page 103 and 104: 103 exprimă o caracteristică a nu
- Page 105 and 106: 105 Topica şi punctuaţia PP stă
- Page 107 and 108: 107 opoziţie cu predicatele tip re
- Page 109 and 110: 109 ACORDUL PREDICATULUI CU SUBIECT
- Page 111 and 112: 111 Din punctul de vedere al normel
- Page 113 and 114: 113 formă flexionară a pronumelui
- Page 115: 115 La o analiză superficială, î
- Page 119 and 120: 119 O perifrază adjectivală cu se
- Page 121 and 122: 121 morfologizate ar dezmembra îmb
- Page 123 and 124: 123 Notă: Subiectul inclus gramati
- Page 125 and 126: 125 • Subiect logic este partea p
- Page 127 and 128: 127 căzură odată cu venirea ploi
- Page 129 and 130: 129 parte principală de propoziţi
- Page 131 and 132: Cine s-a fript cu ciorbă suflă ş
- Page 133 and 134: 133 Merită să dai un ban pentru a
- Page 135 and 136: 135 Notă: Acest cercetător admite
- Page 137 and 138: 1. Definiţie, întrebări 2. Clasi
- Page 139 and 140: 139 Coşbuc); S-arată-n deal, cu f
- Page 141 and 142: 141 adjectival (mai ales că poate
- Page 143 and 144: 143 2. Se izolează un atribut expr
- Page 145 and 146: 145 B. Coordonarea. Identitatea sin
- Page 147 and 148: 147 * Pronume 130 : Ea, o doamnă b
- Page 149 and 150: 149 * simplă (o parte de vorbire c
- Page 151 and 152: 151 Propoziţia apozitivă stă num
- Page 153 and 154: 153 ogorul etc.), un verb ca a fi v
- Page 155 and 156: 155 Reguli de utilizare a lui pe î
- Page 157 and 158: 157 - substantiv comun articulat de
- Page 159 and 160: 159 PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ COMPLE
- Page 161 and 162: 161 4. Topica şi punctuaţia Propo
- Page 163 and 164: 163 complementul intern al verbelor
- Page 165 and 166: 165 În legătură cu informaţia s
116<br />
Cînd funcţionează ca predicate verbele din prima categorie, ele au rolul activ in actualizare,<br />
particularizînd numele (pronumele etc.) devenit subiect, din perspectiva unei trăsături semantice<br />
dinamice, proprie conţinutului lor lexical: Copiii alearga/dorm/se joaca/studiaza etc. Cînd<br />
functioneaza ca predicate verbele din categoria a doua, predomină rolul particularizator al numelui<br />
(pronumelui etc.). Cf. Imi trebuie timp / curaj / haine / bani etc. Această deosebire - relativă - se<br />
reflecta în (şi este întărită de) comportarea celor două subcategorii de verbe în organizarea enunţului<br />
sintactic. Verbele din prima subcategorie sînt verbe personale (tripersonale, majoritatea, sau<br />
unipersonale). În consecinţă, ele impun realizarii concrete a subiectului doar restricţii care ţin de<br />
exigenţe ale unei compatibilităţi semantico-lexicale: Fetita picteaza. dar nu Privighetoarea<br />
picteaza., Ciinele latra., dar nu Mircea latra.<br />
Verbele din subcategoria a doua sînt, de fapt, apersonale. Ele impun subiectului restrictii<br />
privind natura lexico-gramaticală a termenului prin care acesta se poate realiza în mod concret; ele<br />
nu pot atribui calitate de subiect unui pronume personal si numai unele dintre ele pot transforma în<br />
subiect un „obiect" - substantiv exprimind realitati umane. Cf. Imi trebuie un copil. dar nu Se<br />
intlmpla un copil.<br />
In desfăşurarea actului lingval, verbele pot trece uneori dintr-o subcategorie în alta: 1) verbele<br />
din prima clasă preiau comportamentul sintactic al verbelor din cea de a doua, cînd îşi pierd, prin<br />
diateză, caracterul personal: El spune multe. Se spun multe. 2) verbele din a doua clasă pot primi<br />
subiect „personal” cînd, prin concentrare sintactică şi mutaţii semantice, îşi pierd caracterul<br />
apersonal: Merg, părinte, încotro văd cu ochii; şi fiindcă mi te-ai întimplat sfinţia ta în cale, apoi<br />
merg şi eu la schit. (C. Hogas).<br />
Sub aspect comunicativ-pragmatic, subiectul este adesea purtătorul informaţiei tematice,<br />
altfel zis al părţii de informaţie cunoscute de către locutori. Nu întîmplător în poziţia subiectului<br />
apar frecvent deictice pronominale, a căror informaţie este recuperată situaţional, şi anafore<br />
pronominale, a căror informaţie este recuperată din contextul lingvistic, sursa referenţială fiind de<br />
cele mai dese ori anterioară. Subiectele anaforice sînt cele care asigură transferul şi continuitatea<br />
de informaţie de la un enunţ la altul, iar subiectele deictice sînt cele care asigură ancorarea în<br />
situaţia de enunţare: Am aflat că n-ai fost ieri la universitate. Dar asta (subiect anaforic) nu mă<br />
împiedică să te sun acasă; Acesta este un student bun (subiect deictic). Mai rar, este posibil să<br />
acceadă la poziţia de subiect componentul reprezentînd informaţia nouă – Rema: - Cine lipseşte<br />
astăzi la oră? / - Ion lipseşte.<br />
2. Mijloacele de exprimare a subiectului<br />
Subiectul poate fi exprimat prin următoarele părţi de vorbire:<br />
• substantive şi locuţiuni substantivale, alte unităţi lexico-gramaticale sau elemente lingvale<br />
(foneme, silabe etc.) întrebuinţate substantival, sintagme substantivate prin articolul<br />
demonstrativ cel, cea sau prin articolul posesiv-genitival a, al: Dar legea ni-i deşartă şi<br />
străină // Cînd viaţa-n noi cu greu se mai anină (N. Labiş); Azi n-are-nceput desluşit // Şi pare<br />
o zi de sfîrşit. (T. Arghezi); Puternicii beznei şi răii pădurii // S-au strîns pentru pradă ca<br />
furii. (T. Arghezi); Glasuri mă strigă cu nume străine // M-aţi chemat pe mine? // Sînt eu cel<br />
căutat? (T. Arghezi); De-acum înainte aduceri-aminte (=amintiri) m-or troieni cu drag (M.<br />
Eminescu); Nu-l putea răpune te miri cine (=orişicine) (I. Creangă); „Pe” este un semn<br />
distinctiv al complementului; Ofurile şi ahurile mulţimii erau impresionante.<br />
• Pronume sau locuţiuni pronominale: Noi cîrpim cerul cu stele, noi mînjim marea cu valuri, //<br />
Căci al nostru-i sur şi rece – marea noastră-i de îngheţ. (M. Eminescu); Colo lîngă lampă,<br />
într-un mic iatac, / vezi o fată, care pune aţă-n ac (M. Eminescu); Unul caută-n oglindă, de-şi<br />
fireste, un valtur. (T. Arghezi). Raportul general-particular se desfasoara în reciprocitate, dar predomină un sens al<br />
particularizării, în funcţie de apartenenţa verbului la una din cele două subclase.<br />
116
Change language