Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

111
Din punctul de vedere al normelor gramaticale româneşti este greşită şi o exprimare ca
Familia Popescu au sosit de la mare (ori au plecat în străinătate) cu predicatul la pluaral în loc de
singular. Cei care se exprimă în acest fel gândesc că familia Popescu înseamnă membrii familiei
Popescu sau Popeştii, deci s-ar părea că acordul logic are şi aici o justificare. În realitate,
substantivul familie, avînd formă de singular, ca de altfel şi determinantul care îi urmează,
predicatul trebuie să se acorde în număr şi persoană cu subiectul familie, care exprimă, într-adevăr,
o colectivitate, însă privită ca un tot unitar. Numai în engleza britanică forma de plural a verbului
este corectă în astfel de cazuri. Cf. My family are from California (= “Familia mea sunt din
California”).
Acordurile logice sau după înţeles pot fi considerate, de multe ori greşite, dar şi de mai multe
ori ele sînt tolerabile ori chiar recomandabile. Într-un context precum Părul ei sunt valuri creţe /
Spumă albă-i pieptul ei - explicaţia licenţei poetice coşbuciene ar putea fi următoarea: în primul
vers (care formează o propoziţie principală) subiectul este părul şi cu acesta ar fi trebuit să se
acorde verbul copulativ a fi. Dacă acordul s-a făcut cu numele predicativ (valuri), aceasta se
datorează faptului că substantivul se află în imediata vecinătate a verbului copulativ.
Un alt caz de acord logic care s-a făcut ţinîndu-se seama de sex sau de genul natural, ceea ce
este indubitabil greşit şi echivalează cu un dezacord din punctul de vedere al genului gramatical îl
reprezintă un context de felul: La vernisaj au fost prezenţi (în loc de prezente) personalităţi ale
vieţii ştiinţinţifice şi culturale.
Substantivele epicene cunosc, de asemenea, o situaţie particulară: dacă numele predicativ ori
subiectul este exprimat prin substantive epicene, nu avem acord în gen:
Cocostârcul ( = masculin) este pasăre (=feminin).
O situaţie asemănătoare se înregistrează în cazul substantivelor de gen comun, de tipul
Vasilescu, Ionescu, care nu se acordă cu numele predicativ în gen. Cf. Vasilescu este studentă.
Ionescu este doctoriţă.
Cînd subiectul este exprimat prin pronume nehotărît fiecare, neurmat de determinări la plural,
predicatul verbal şi predicatul nominal al propoziţiei se pun la plural, numai dacă sînt urmate de un
complement cu sens distribuţional sau de o propoziţie coordonată cu prima, al cărei predicat este la
plural şi se referă la acelaşi subiect: Au venit fiecare cu cîte un băţ; Au fost distinşi fiecare cu cîte o
medalie de aur.
Cînd subiectul este exprimat prin pronume negative nici unul şi nici una (cu sens de „toţi”,
„toate”) sau prin pronumele nehotărîte unul (=”toţi”), una (=”toate”), vreunul, vreuna, careva etc.,
neurmate de determinări la plural, predicatul verbal şi PN se pun la pers. I sau la a II-a plural,
deoarece vorbitorul se solidarizează sau solidarizează pe interlocutor cu colectivitatea: Nici unul nu
discutam (discutaţi). Unul nu mai rămînem.
Contradicţie între formă şi înţeles există în structurile enunţiative aparţinînd stilului
administrativ. În aceste enunţuri, începutul este întotdeauna standard – subsemnatul, semnatarul,
contractantul, expeditorul, limba română actuală preferă acordul cu subiectul inclus (subsemnatul,
respectiv celelalte substantive fiind considerate apoziţii): Cf. Subsemnatul, Popescu Adrian, declar
următoarele... -faţă de care acordul cu subsemnatul sau cu celelalte substantive la persoana a III-a
singular sau plural reprezintă o construcţie învechită: Subsemnatul, XY, declară...
4. Acordul prin atracţie
Când un cuvânt nu se acordă cu termenul pe care îl lămureşte ori la care se referă, ci cu altul
care se află mai aproape de el, ori se impune mai mult atenţiei vorbitorului, avem de a face cu acord
prin atracţie. Acest tip de acord este considerat de majoritatea lingviştilor o „greşeală de acord”,
care apare în vorbirea populară şi familiară. Vorbitorul înţelege acordarea diverselor elemente din
componenţa predicatului nu cu partea de vorbire subiect, ci cu partea de vorbire mai apropiată de
predicat. CF. Mie-mi place dreptatea şi omenia. (L. Rebreanu).
Uneori, predicatul verbal şi cel nominal al propoziţiei nu se mai acordă cu subiectul acesteia,
ci cu alt cuvînt din propoziţie, de care este mai aproape, de care este „atras” sau care se impune mai
mult atenţiei vorbitorului:
111