Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

UNITĂŢILE SINTACTICE
Unul din aspectele cele mai importante ale structurii sintactice a limbii îl reprezintă
unităţile sintactice, pentru care, în gramatica românească modernă, nu există uniformitate
de opinii: nici în ce priveşte definiţia lor, nici în ce priveşte numărul unităţilor sintactice.
Interpretate în diverse moduri, în evoluţia gîndirii lingvistice, vom considera drept unitate
sintactică un „segment” simplu sau complex, înscris în nivelul sintactic pe baza raporturilor
sintactice 12 (interne, dar şi externe) şi al funcţiilor sintactice. Pînă la ora actuală, specialiştii
au avut opinii contradictorii vizavi de numărul unităţilor sintactice: unii specialişti relevau
o singură unitate sintactică – enunţul (Valeria Guţu Romalo, D. Irimia), alţii propun o
taxinomie bipartită reprezentată prin propoziţie şi frază (I. Coteanu) sau tripartită,
reprezentată prin unităţi diferite la diverşi specialişti – propoziţie, frază, îmbinare de
cuvinte (G.A. 1954), enunţul, cuvîntul sintactic şi sintagma (S. Stati) sau fraza, propoziţia
şi partea de propoziţie (I. Iordan, Vl. Robu, V. Şerban, I. Diaconescu). M. Avram scoate în
evidenţă patru unităţi sintactice: propoziţia, fraza, îmbinarea de cuvinte şi partea de
propoziţie; C. Dimitriu - partea de propoziţie, propoziţia, fraza şi substitutul de propoziţie
sau frază. Generalizînd cele expuse pînă aici, remarcăm că, în demersul nostru, considerăm
drept unităţi sintactice următoarele:
Enunţul
Propoziţia
Fraza
Substitutul de propoziţie sau frază
Partea de propoziţie
Textul
ENUNŢUL
La nivelul lingvisticii româneşti, enunţul reprezintă o unitate sintactică controversată,
care nu se bucură de o accepţie majoritară: fiecare cercetător propune pentru enunţ o
definiţie proprie. Dacă unii lingvişti formulează pentru enunţ definiţii convergente -
bunăoară, S. Stati consideră drept enunţ o „Unitate de bază, fundamentală, specifică
nivelului sintactic”, ceea ce constituie un dublet terminologic pentru propoziţie, parte de
propoziţie, frază şi chiar text; D. Irimia însă consideră drept enunţ „unitatea minimală a
limbii”, echivalentul propoziţiei. Alţii însă opun enunţul concretizărilor sale (propoziţie sau
frază) conform dihotomiei saussuriene: adică enunţurile sînt fapte de vorbire/parole, pe
care lingvistul le utilizează ca date pentru construirea structurii subiacente comune:
langue” 13 .
În demersul nostru, prin enunţ vom înţelege un act de comunicare (deci implicit
sintactic, utilizînd toate elementele sintaxei de la nivelul unei limbi naturale – unităţi
sintactice, raporturi sintactice, funcţii sintactice). Aşadar, enunţul presupune o triplă
dimensiune: sintactică (relevată de raporturile sintactice în baza cărora există), semantică
(stabilind relaţiile dintre referenţi şi semnele lingvistice, pe de o parte, iar pe de alta,
relaţiile dintre semne şi semnificanţii lor) şi pragmatică sau pragmalingvistică (dimensiune
12 Aşadar, unităţile sintactice presupun un anume raport sintactic, posibil în interiorul acestora sau
între unităţi.
13 Cf. G. Lyons, Introducere în lingvistica teoretică, Bucureşti, ed. Ştiinţifică, 1995.
11