Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

108
de natură semantică. Predicatul analogic interjecţional se aseamănă cu cel verbal prin aceea că
exprimă o idee verbală (acţiunea ca proces), dovada constituind-o posibilitatea de comutare a
interjecţiei predicative: cf. Iată o fată frumoasă. - Priveşte o fată frumoasă; Na un măr – Ţine un
măr. Anume această similitudine justifică de ce predicatul interjecţional se comportă ca centru /
nucleu al propoziţiei monomembre din care face parte: Pupăza zbrr! pe-o dugheană. (I. Creangă):
Bîzîiam la strană şi hîrşti! cîte un colac (I. Creangă); Se scoală împăratul necăjit foc şi şart! o
palmă lui Prîslea de a răsunat tot palatul (I. L. Caragiale). Valoarea stilistică a interjecţiilor
predicative e de a reda acţiuni momentane de foarte scurtă durată, ccea ce nu poate reda verbul, în
locul căruia e folosită interjecţia. Caracteristic pentru interjecţii predicative e faptul că ele sînt
întotdeauna însoţite în scris de semnul exclamării, care redă grafic intonaţia cu care ele sînt rostite.
Aşadar, interjecţia poate constitui, ca şi verbul, centrul semantic, sintactic şi pragmatic al
unui enunţ. Inaptă morfologic de a primi morfemele predicativităţii, interjecţia îşi îndeplineşte rolul
de predicat al enunţării în două tipuri de construcţii, absenţa morfemelor de predicativitate fiind
suplinită în alte două moduri:
a) Interjecţiile deictice prezentative (Iată, uite) şi cele imperative (Hai (haidem,
haideţi) la masă! Hai şi noi în concediu; (în propoziţii bimembre, echivalente cu „mergem”), Naţi
cartea!; Poftim cartea!), care, în absenţa morfemelor predicativităţii, marchează predicativitatea
prin intonaţie (apar în construcţii intonate imperativ).
b) Interjecţiile onomatopeice, care numai accidental îndeplinescrolul de predicat,
substituind un verb pe care îl sugerează şi preluînd toate caracteristicile verbului înlocuit
(construcţia integrală a acestuia, inclusiv posibilitatea de combinare cu un subiect), precum şi
trăsătura predicativităţii: Scrîţ, buf, trosc etc. (în propoziţii bimembre): Uşa scîrţ (=scîrţîie), cînd
este deschisă; Copilul pleosc! o palmă etc. Asemenea interjecţii nu apar în enunţuri imperative, ci
asertive. Deşi preiau grila sintactică a verbului sugerat, nu acceptă însă şi construcţia cu clitice:
Copilul o٭ pleosc! o palmă.
Funcţia sintactică de predicat poate fi îndeplinită şi de alte interjecţii:
Zău: (în propoziţii monomembre insuficiente): Zău că aşa a spus.
Predicatul „încorporat”
Predicatul „încorporat”, adică imposibil de lexicalizat se obţine prin alte mijloace decît cele
de tip segmental, şi anume prin intonaţie şi contextul situaţional, care servesc la recuperarea tipului
de act de limbaj şi de atitudine propoziţională De un asemenea tip de predicat putem vorbiîn cadrul
enunţurilor nestructurate, atipice (substitute de propoziţii / fraze), în care lipseşte un
componentpredicativ lexicalizat:
• acte de limbaj expresive, realizate prin interjecţii care sugerează stări psihice ale locutorului
(dispreţ, bucurie, satisfacţie etc.) sau stări fizice ale acestuia: Ah! Aoleu! Bravissimo! Ura! Of!
etc.
• acte de limbaj directive: Bre! Hei! Mă!
• Adverbe de confirmare, infirmare, validare a predicaţiei, toate exprimînd acte declarative: Nici
vorbă! Da!
108