Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

107
opoziţie cu predicatele tip realizate de verbe, la care indicele de predicaţie este interior, dat de
caracterul personal al unei forme modale care se poate ataşa unui nume în nominativ.
Predicatul adverbial se justifică semantico-gramatical şi atunci cînd adverbul se află în
interiorul comunicării propriu-zise dorite de vorbitor: Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face,
căci eram feciorul mamei, care şi ea cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii (I.
Creangă).
Mai trebuie menţionat faptul că statutul construcţiilor modalizatoare, deşi omogen din punct
de vedre funţional şi semantic, este extrem de eterogen din punct de vedere sintactic. Funcţional,
toate aparţin clasei largi a modalizatorilor, modalizînd fie o predicaţie verbal-propoziţională:
Fireşte că este frumos [caz discutat deja sub aspect sintactic], fie una adjectivală: O imagine fireşte
şocantă; Fată într-adevăr frumoasă; Soluţie literalmente greşită, fie una adverbială: Mi-a vorbit
fireşte deschis, sau prepoziţională: Mă întorc negreşit după Paşte, dar nu înainte; Au mers
îmbrăţişaţi probabil pînă la Universitate.
În condiţiile în care adverbele discutate nu apar ca modalizatori ai unei structuri sintactice cu
predicat, ci ai unor adjective, adverbe, grupuri prepoziţionale sau apar ca modalizatori
propoziţionali juxtapuşi, izolaţi sau neizolaţi: Într-adevăr nimeni nu mă respectă - toate îndeplinesc
funcţia de circumstanţiale de modalitate.
Notă: Menţionăm că încadrarea predicatului adverbial în capitolul predicatul verbal nu este
binevenită (adverbul e altă o parte de vorbire decît verbul), căci acest tip de predicat se
caracterizează prin specificul său.
În contextele de felul celor de mai sus, informaţia semantică a adverbului aparţine modusului,
în timp ce informaţia semantică a subiectivei introduse prin că aparţine dictum-ului, fapt
explicabil prin anacolutul generalizat, constînd în neexprimarea unei subiective cu sens general de
tipul „aşa stau lucrurile” din planul modus-ului şi urmată de o apozitivă, deci prin atragerea planului
modus-ului în planul dictum-ului. În situaţiile cînd nu e urmat de că, adverbul respectiv nu
îndeplineşte funcţia sintactică de predicat, căci, din punct de vedere semantic, trimite prin el însuşi
la modus, iar din punct de vedere formal / gramatical absenţa conjuncţiei că indică absenţa unei
propoziţii secundare/subordonate, fapt ce impune o interpretare sintactică diferită 89 .
Cf. Zice unul: -Dragul meu, aşa cui făceam şi eu / Poate chiar mai iscusit / Însă, vezi, nu m-
am gîndit (T. Arghezi).
Adverbul poate neurmat de că îl vom considera substitut de propoziţie/frază incident, dat
fiind faptul că nu are, în acest context, decît condiţia semantică a predicativităţii, fiind echivalent cu
perifrazele verbale de tipul e posibil, nu şi condiţia gramaticală a predicatului adverbial, adică nu e
urmat de conjuncţia subordonatoare că, prin care s-ar introduce o subiectivă.
Predicatul interjecţional
Bibliografie
Gramatica limbii române. Enunţul. Vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998.
C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Editura Institutul European, 2002.
D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 2000.
R. Nagy, Sintaxa limbii române actuale, Institutul European, 2005.
M. Timofte, Actualitatea sintaxei româneşti „clasice moderne”, Iaşi, 2005.
Predicatul analogic interjecţional (foarte rar întîlnit, se atestă mai ales în vorbirea populară
şi familiară) nu este nici el definibil, întrucît în propoziţiile monomembre în care apare nu există
elemente pentru definirea predicatului (nici subiectul, nici raportul sintactic de inerenţă). Totuşi
acest predicat poate fi acceptat doar prin asemănările cu predicatul verbal, asemănări prin excelenţă
89 Cf. E. Tambă Dănilă, Vechi şi nou în sintaxa limbii române, p. 117-118.
107