Limba română contemporană. Sintaxa - Biblioteca Ştiinţifică a ...

106
PREDICATUL ADVERBIAL
Bibliografie
Gramatica limbii române. Enunţul. Vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.
Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998.
C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Sintaxa, Iaşi, Editura Institutul European, 2002.
D. Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 2000.
R. Nagy, Sintaxa limbii române actuale, Institutul European, 2005.
M. Timofte, Actualitatea sintaxei româneşti „clasice moderne”, Iaşi, 2005.
Predicatul adverbial constituie obiectul unei controverse în lingvistica românească actuală
[În GA din a. 2004, paragraful unde este tratat acest subiect se numeşte: Există un predicat
adverbial?, p. 249). Se au în vedere aici adverbele care aparţin clasei construcţiilor de atitudine
propoziţională, exprimînd atitudinea locutorului (certitudine / in certitudine; aproximare) în legătură
cu o întreagă structură propoziţională: Fireşte că e nedrept etc. Opiniile extreme din literatura de
specialitate constau, pe de o parte, în admiterea predicatului adverbial, indiferent dacă adverbele
avute în vedere sînt urmate de conjuncţie (că) sau nu, iar, pe de altă parte, în negarea predicatului
adverbial 88 . În afara acestor extreme, mai este şi o opinie de mijloc, constînd în admiterea funcţiei
sintactice de predicat la adverbe, dar numai la cele de felul poate, fireşte, pesemne etc. – atunci cînd
sînt urmate de că (Poate că-l bănuaiau).
Pentru a ajunge la o soluţie convenabilă în această privinţă, considerăm necesară precizarea
că – la fel cu predicatul verbal – nici predicatul adverbial nu poate fi definit, pentru că în propoziţia
din care face parte nu există elemente necesare definirii predicatului, adică nu există nici subiect şi,
ca urmare, nici raportul sintactic specific de inerenţă. Dacă la predicatul-tip verbul exprimă acţiunea
ca proces şi are categoriile gramaticale de diateză, mod, timp, persoană, număr, la predicatul
adverbial se exclude în mod firesc atît ipoteza că adverbul exprimă acţiunea, memaicontînd dacă
aceasta este sau nu privită ca proces ( se poate vorbi doar de echivalenţa semantică a adverbelor
respective cu anumite verbe perifrastice: poate, pesemne = „este posibil”, fireşte = „este normal”
etc.). Aşa stînd lucrurile, la admiterea predicatului adverbial un rol decisiv îl are conjuncţia că care
urmează după el, constituind indicele lui de predicaţie. Propoziţia care urmează este una subiectivă.
Atunci cînd adverbul e urmat de conjuncţie, enunţul are următoarea structură de adîncime: Poate că
[aşa stau lucrurile, adică] problema nu e rezolvată definitiv. Dacă însă adverbul modalizator nu e
urmat de că, atunci se constituie în planul comentariilor / incidenţei: Poate, aşa stau lucrurile.
Nu toate adverbele întrunesc condiţiile predicativităţii, căci, prin conţinutul pe care îl au, sînt
incompatibile cu semnul predicativităţii. Pot deveni predicative unele adverbe (modalele): desigur,
fireşte, de bună seamă, cu siguranţă, mai, chiar, aproape etc. La aceste adverbe, predicativitatea nu
este implicată, ci funcţia lor rezultă semantic, din echivalenţa (semantică) cu verbe perifrastice cu
care teoretic se pot înlocui în context fără schimbarea intenţiei comunicative a vorbitorului (desigur,
fireşte, cu adevărat, de bună seamă = „e cert”. Gramatical - conjuncţia subordonatoare că, ce
urmează adverbelor date introduce o subiectivă, conţinînd comunicarea propriu-zisă, iar predicatul
adverbial doar „atrage” comentariul succint: Şi poate că nici este loc / Pe-o lume de mizerii / Printrun
atît de sfînt noroc / Străbătător durerii! (M. Eminescu); Mai că-mi vine să zic şi eu ca boierul
cela (I. Creangă). Aşadar, indicele de predicaţie al acestor adverbe este xterior predicatului, în
88 Argumentul acestora fiind: „Conjuncţia că este facultativă, poate fi substituită cu zero, fără să prejudicieze
semnificaţia enunţului, aşa încît enunţurile cu sau fără conjuncţie pot fi considerate nu numai sinonime semantic, ci şi
echivalente sintactic” (E. Teodorescu).
În structurile cu autonomie enunţiativă, „atitudinea modală” a locutorului este dublu exprimată: o dată prin
morfemele predicativităţii, care, ca mărci modale, sînt încorporate în forma verbului-predicat, iar, suplimentar, prin
modalizator, care, obligatoriu, lexicalizat, aduce informaţii de modalizare, privind ansamblul propoziţiei / frazei: Poate
că va ploua. În structurile fără autonomie enunţiativă, „atitudinea modală” se exprimă o singură dată, cu ajutorul
modalizatorului: Studenta, sigur şocată, mi-a vorbit realmente deschis, fiindcă nu mai avea nimic de pierdut.
106