Untitled - Revista HELIS

DOAR POETUL E ALTUL LA JUDECATA DE APOI
CUPRINS
1 CONFUZIA
2 A SCOATE APĂ DIN PIATRĂ SEACĂ
3 PRO ŞI CONTRA
4 BĂTĂILE INIMII
5 JUDECATA CEA MARE POATE SĂ ÎNCEAPĂ
6 CAPTATIO BENEVOLENTIAE
7 NUMELE PĂCATULUI
8 ORGANE DE SIMŢ
9 DEFINIŢIE
10 ÎN SENS INVERS
11 FALS ÎN DECLARAŢII
12 O MIE ŞI UNA DE ZILE ŞI NOPŢI
13 PROCESUL SE AMÂNĂ
14 MOTIV ROMANTIC
15 CULOAREA CEASULUI CERESC
16 PALIDUL MEU ARGUMENT
17 AGHEASMA ŞI OTRAVA
18 AM RĂSPUNS PENTRU CĂ AM FOST ÎNTREBATĂ
19 NEÎNCREDEREA MĂ VA PIERDE
20 MILIARDELE DE ANI LUMINĂ
21 FRICA DE CE VA SĂ VINĂ
22 PURGATORIUL CA O SALĂ DE AŞTEPTARE
23 MEMORIA PĂMÂNTULUI
24 JUMĂTĂŢI DE MĂSURĂ
25 CĂDEREA SAU ÎNĂLŢAREA
26 ÎN NUMELE SFÂNT AL LEGII
27 DAR CINE SĂ MAI GÂNDEASCĂ ŞI ÎNDOIALA LUCRURILOR
28 ÎMI ACOPĂR OCHII : SENTINŢA

CONFUZIE
Da, sunt un pic amară,
Poate miere se scurge prin spărtura de sub sânul stâng.
Sunt şi mai amară de parcă
Buzele îmi sunt grădină de pelin,
Dar înţelege odată că nu pot renunţa
La obiceiul de a ma oglindi în statuia antică,
Ştii tu care.
Ce salopete prăfuite,
Ce găleţi cu ipsos,
Adezivi, unelte dureroase
Au restauratorii apropiindu-se
Ridicând schele în jurul meu,
Vorbind despre pauza de prânz,
Materialul prea puţin spre a fi folosit
La spărtura de sub sân
Şi, mai ales, despre nebuna sete
Ce v-a cuprins pe toţi deodată.

A SCOATE APĂ DIN PIATRĂ SEACĂ
Neagră, tot mai neagră,
piatra,
prin lacăt după lacăt
se deschide :
Bum-bum
şi ultima închizătoare
s-a desprins.
Nu era nici stea, nici fulg,
poate că era cuvânt.
Şi sângele ne-a fost albastru,
mâna era chiar aceeaşi.
Răsuflarea sau sufletul curge din piatra mare şi descătuşată.
Cât de indiferent se uită Sisif
la ulciorul cu apă proaspătă-proaspătă adusă de mine
şi ce sete îmi arde inima- bolovan descătuşat.

PRO ŞI CONTRA
Luminam, încălzeam,
Asemenea lunii printre versurile romanticilor
(Mai mult sau mai puţin întârziaţi).
Şi nu putea vedea nimeni
Lumina crăpând de albul unei primăveri
Răsărite
Cum nu a mai răsărit pe pământ.
Şi atunci, unde să plece
Pământeana de mine?
Mirosind, luminând,încălzind a primăvară?
Pe când sufletul tău se risipeşte,
Uite cum se risipeşte
Venind!

BĂTĂILE INIMII
- Împăcaţi-vă, a mai spus la sfârşit preotul
Şi spre surprinderea mea, credincioşii
(care nu se cunoşteau între ei)
Se îmbrăţişau, se sărutau, protocolar.
Eu, cea suparată pe lume,
Fără să duşmănesc pe nimeni,
Am simţit cum, Doamne,
Îţi apropii de buzele mele rana dintre coaste
Ca o gură întredeschisă –
În clipa aceea,
Clopotele catedralei imense şi catolice
Au început să bată
Stingându-şi sunetul în arterele mele.
Mi-a fost bine cât timp am reuşit
Să fiu supărată pe lume,
Da,da!

JUDECATA CEA MARE POATE SĂ ÎNCEAPĂ
Am fost cuminte, am venit.
Părul ţi se-nnegrise deja,
Cât despre mine…
E-adevărat, eram ceva mai scundă,
Cu siguranţa şi un pic amară.
Îmi pierduseşi amintirea ,
Recunosc, nici eu nu mi te-am crezut aşa-
Se aude că nu am fi originali…
“Viperă la sânul tău”
Mi-ai spus şi mi-ai tot spus …
Am fost cuminte, am venit.
După toată această repetiţie
Pe pământ ,
Mă simt pregătită :
Vin să mă încălzesc la sânul tău.

CAPTATIO BENEVOLENTIAE
Nemulţumitului i se ia darul.
Să mă aflu în faţa unui miracol
Şi să spun: “Mi-ajunge , gata!” ?
Nicigând, iubitul meu, nicicând!
Iată, viaţa se pierde în moarte
Şi moartea se amestecă în viaţa mea…
Binecuvântarea şi-a găsit loc în acest vers:
“La început a fost cuvântul binecuvântat”.

NUMELE PĂCATULUI
Luna, colţ de mistreţ,
Ṣi visul vânӑtorului
Mӑ îndeamnӑ sӑ adun
Cu mâinile mele, aşchie cu aşchie,
Sӑgeata de lemn.
Unde e loc de înc-o încercare?
Ei , noaptea e mare…
Susurul veştii
Va curge între abisuri.
Auzi-vei oare clopotele
Schitului singuratic ?
Ţi se poartă numele spre bolta ,
Pentru pomenire,
Cu aşchii de săgeată sau de fluier de lemn.
Amin.

ORGANE DE SIMŢ
Mirosul de tine îl simte
Felina din cuşca pieptului meu.
Dar cum se poate imagina
O panteră şoptind:Te iubesc ,prada mea!?
Vine o zi când mirosul de mine
Îţi freamătă în nări,
Îţi umfla plămânii,
Şi mă strigi de parcă aş fi trecut demult
De iarna constelaţiei Orion :
Eu nu mai am greutate.
Hei, zâmbetul tău,
Pe care obişnuiai să-l pui ca un plasture
Pe rănile ramase în locul ochilor.
Nu e privire, nu e auz,
Nu e miros:
Pantera tocmai se aruncă
În prăpastie, iubind.

DEFINIŢIE
Ce înseamnă “Für Elise”
La pianul cu clapele desenate
Şi corzile, drumuri paralele,
Pleznind înainte de marele pod
Sortit fiecăruia?
Ȋnşiraţi ca notele muzicale,
Ne ţinem de mâini,
Formând Cântecul sau Poezia,
Sau cum s-o fi numind ceea ce
Mă determină sa fiu
Aici
Şi acum
Şi cumva .
Ce?
Unde?
Adică?

ÎN SENS INVERS
Pâna departe – atât de departe,
Încât nu ştiu dacă mai e ceva pe acolo.
Oricum, n-am tresărit
Scriind
Cuvântul atât de neîncăpător
Şi a nimic ştiutor.
Un dicţionar imens făcut pentru un singur cuvânt?
Ha – ha!
Îmi dă prin cap
Că dicţionarul,
În care se răsfăţa pe mii de pagini
Înţelesul cuvântului “iubire”,
E de fapt Biblioteca din Alexandria,
Cea arsă demult,
Deşi o incendiez chiar acum.

FALS ÎN DECLARAŢII
Scriu altceva decât mă gândesc,
Şi, mai ales,
Altceva decât simt;
Dar mai ales şi mai ales,
Altceva decât
Ȋmi
e scris.
N-am curaj?
Dar nu e vorba de curaj,
Ȋnţelege ! e vorba doar
De instinctul de conservare,
Înrudit cu spuma oceanului
Pe care o să am curajul să-l sărut: îţi promit!

O MIE ȘI UNA DE ZILE ŞI NOPȚI
E bine cum e, chiar foarte bine,
Aşa, cu sare multă
Pe gene şi pe ghetele mele cam vechi,
Sare şi oceane.
Dar mai ales să nu spun “nu” -
Adică să nu spun “nu”,
Când nici prin cap nu-mi dă
Să spun “nu”.
Joacă cinstit! - ţi-am strigat surâzând -
Pentru că e soare pe cer
Şi nu se cade să mă umbreşti
Cu ochiul tău verde -
Când se întoarce în sine
Spre a mă redescoperi
De o mie şi una de ori.

PROCESUL SE AMÂNĂ
Şi mai lasă-mă cu…
Termină odată…
Hai, termină…
Nu vrei să-ncetezi?
Dar mai ales,
Bine, bine, lasă!
Că tot ar fi fost ceva obişnuit,
Normal, firesc,
Comun.
Totuşi,
Aş vrea s-o cunosc mai bine
Pe doamna doctor de la reanimare,
Care spunea: ,,Momentul …Momentul în care
Nu ştiu dacă mai e aici
Sau a plecat”.
Tu ai scris că eşti pasărea
,,Ce se usucă
De un dor cumplit de ducă” ?
Poate mai eşti aici.

MOTIV ROMANTIC
Îmi aminteşti
( acum o să râzi)
de poemul eminescian
în care e vorba despre o candelă
ce trebuia aprinsă iubirii pe pământ.
Iar tu priveşti desfigurat şi fix
cum am pus eu
o icoană la tabloul unui sărut,
cum am pus eu
busuioc la fecioara cu pruncul ei…
Auzi? Cobra
chiar îşi hipnotizează prada?

CULOAREA CEASULUI CERESC
A dat întâi telefon
Ca de obicei?
A sunat la uşă
Fără să telefoneze?!
Nici nu mai ştiu,
Nici n-are importanţă
Şi doar au trecut câteva ore…
Dar de când a scris Nichita
,,A piatră proaspăt spartă,
A strigăt dintr-o limbă moartă”,
A trecut mult timp;
Şi Nichita a murit între timp,
Ȋntre noi e o statuie,
Între destinele noastre
Ce-şi duc anii nepotriviţi;
Anii nepotriviţi în ceasul ceresc,
Negru ca pământul.

PALIDUL MEU ARGUMENT
Dumnezeu, care de obicei nu-i vede pe îndrăgostiţi,
S-a trezit spunând:
- Ce frumos mi te-ai întâmplat
Şi-n ce mulţime de oameni te-ai încurcat,
De nu-ţi mai am la îndemână mântuirea!
- Ei lasă, părea că mai zice Domnul Dumnezeul,
- Dacă eşti mort, vei învia singur,
Iar dacă eşti viu, tot singur vei muri…
Sartre zicea : “Dumnezeu nu-i vede pe îndrăgostiţi”.
Unde?

AGHEASMA ŞI OTRAVA
Uitarea s-aşterne ;
De fapt explodeazӑ ȋn tot ce am ştiut
Şi ȋn tot ce nu o sӑ ştiu despre tine -
Te simt redus
La o singurӑ imagine :
Eşti un fel de secundă imensă ,
Iar eu un fel de mare bănuindu-te
De unde ai izvorât,
Ce nume îti purta râul,
Apoi fluviul,
Apoi visatele valuri
Ȋn vecii vecilor coborând,
Peste noi aşternând.

AM RĂSPUNS PENTRU CĂ AM FOST ÎNTREBATĂ
Nu ştiu ce s-a făcut cu poezia
Ȋn care pusesem nişte sӑgeţi,
Nişte cuvinte atât de pirogravate
Cu semnele consoanelor ,vocalelor.
Bine-bine, dar eu mi-am dus paşii prin Veneţia,
Apoi prin două din cele cinci ,,Veneţii ale Nordului” ,
Şi cu toate acestea,
Ţin minte doar ,,Moartea la Veneţia”,
Unde Visconti şi-a uitat definitiv personajul,
Lâng ӑ mare,singur şi neînsufleţit :
Ne-am iubit.

NEÎNCREDEREA MĂ VA PIERDE
Petrecuţi ca odgoanele aruncate
De către marinari
Spre pilonii ai naibii de înţepeniţi
Într-un port
Al cărui nume chiar nu-l pot afla.
Căci nu pot să întreb ce port e acesta
Fără să fiu luată drept nebună.
Păi da! cine străbate mările
Spre a ajunge doar ca să ajungă?
Şi atât.
Bine: Să pornim pe mări spre niciunde-
Odgoanele sper că le-ai luat.

MILIARDELE DE ANI LUMINĂ
Ce caut eu,
cu mersul legănat
ca trompa elefantului
( ha, ce tare ai fost cu imaginea asta!)
Ce caut eu,
cu mintea mea
în care tot stânjenesc
versurile memorate din clasici
-de fapt mă terorizează,
căci se tot schimbă de nu le mai recunosc-
Ce caut eu, aici, la Judecată,
cu bucata de suflet liberă
zbătandu-se la cifra aia ciudată
despre care vorbesc savanţii
că are big-bang-ul la capătul ei subţire
Ce caut eu , zic
ca praful în ochi
în singurătatea dintre cunoaştere şi credinţă
Cunosc si cred
doar CUVÂNTUL ,
singur ca mine între formă şi sens.

FRICA DE CE VA SĂ VINĂ
Incomparabilă poveste
Şi atât de fără început si sfârşit,
De parcă ar începe ,ar continua,
S-ar sfârşi şi s-ar uita
Cu vorbele banale “A fost odată…” .
Ce personaj secundar sunt în propriul meu destin,
Dar mai bine să nu apar deloc!
(Să fiu doar cele trei puncte de suspensie de mai sus).
Incomparabilul e un fel de superlativ absolut,
Care pus înaintea cuvântului “poveste”,
Are darul de a-mi închide ochii,
De a-mi întredeschide buzele a sărut,
De a mă împietri
Într-o nedescoperită statuie
A aşteptării.

PURGATORIUL CA O SALĂ DE AŞTEPTARE
Cine a crezut,
Dar cine a crezut,
Că la jumătate podul e rupt.
Te-ai pornit
Cum porneşte lumina
Spre ochiul orbului
Clarvăzător
Doar în ceara de lumânare.
De aceea,
Lumina care eşti
S-a subţiat şi s-a înnegrit
Ca fitilul ars
Numit asfinţit.
Chiar tu ai scris un vers
Cu o frunză atât de vie,
Care desprinzându-se
A-ngălbenit repede până jos.
Şi eu ce să-nţeleg acum
Despre motivul desprinderii frunzei,
Despre soarele ce are şi raze negre,
De vreme ce ţi-am luat urma
Şi am ajuns la râu?
Cine a crezut,
Dar cine a crezut,
Că la jumătate podul e rupt.

MEMORIA PĂMÂNTULUI
Am braţul precum coaja de mesteacăn
Rănită pentru seva ei de primăvară.
Nimeni nu scapă
De seva cea dulce,
Dureros de dulce,
Învăţată cu vase liberiene,
Cu vase comunicante,
Cu
“Tremură largele
Vase de lemn”.
Iar despre vasul
Lui Omar Khayam,
Cel de pământ ars
Şi umplut cu vin
Cântai : ,,Vor bea
Drumeţii pe la hanuri”.
Da-da! Cum să nu!
Hanurile!
Şi drumeţii!
Ha,ha,
O, Doamne!
Mesteacăn alb
Şi rănit
Şi seva dulce
Şi drumurile
Şi hanurile

Şi chitara lui
Semănând cu vasul plin
De spiritul vinului
La hanuri.
Ia pune tu pământ
Aici, pe încheietura
Mâinii mele – simţi pulsul?
e dulce? –
Ce han e ?
Cânţi?

JUMĂTĂŢI DE MĂSURĂ
Laïs cu frunze e încoronată
Şi tot murind,
Cuvântul i-a-ngheţat la jumătate.
Cu liniştea pre linişte călcând
Un strigăt mut izbeşte piatra pe dinăuntru.
În grădina Tuileries
Laïs cu frunze-
Când verzi, când triste-
E încoronată.
Tot murind ea,
Sărutul i-a-ngheţat la jumătate.

CĂDEREA SAU ÎNĂLŢAREA
Există un teatru al lumii:
Un singur teatru,
Cu două personaje,
Care joacă doar pentru mine.
Absolut întâmplător se joacă de fapt
Propria mea inimă.
Dar absolut întâmplător , pe scena lumii,
Doar pentru mine, Shakespeare
I-a şoptit de nicăieri lui Horatio:
- Horatio, spune-i neapărat lui Hamlet
Că tocmai l-ai văzut pe tatăl lui, regele, aievea!
Şi Horatio i-a spus, şi Hamlet l-a crezut,
Cum şi eu te cred mereu, iubitul meu.

ÎN NUMELE SFÂNT AL LEGII
Poate că s-a şi uitat
povestea lui Solomon,
oricum aş fi improvizat
eu pe tema asta,
căci prea eşti copil,
şi arbore secular,
şi cruce nouă
pe vechiul mormânt.
Dar mai ales, aş fi scornit
că pentru o clipă
plânsul tău seamănă
( poate o să tai ,, seamănă”
şi o să pun ,,identic”)
cu izbucnirea în râs
când îţi imaginezi
că suntem amândoi
aici
şi în viaţa de apoi.

DAR CINE SĂ MAI GȂNDEASCĂ ŞI ȊNDOIALA LUCRURILOR
Suisem pe tronul aurit al solitudinii.
De la aşa înălţime,
Am început să schiţez sub cupole de biserici
Portrete.
Mă pictam şi pe mine.
Dumnezeul meu, mă părăseşti
Cum ţi-ai părăsit şi fiul
Ȋn cărţile sfinte :
Ȋn numele Tatălui,
Şi al Fiicei,
Şi al Sfântului Duh…
Până nu înlături această îndoială,
N-o să mai pot spune
,,Amin” .

ÎMI ACOPĂR OCHII :SENTINŢA
Tu ai aprins o lumânare,
Aprind şi eu una,
Ne-am îndepărtat cu ochii la Dumnezeu,
Dinadins conturat într-un om,
Având ,desigur, ceva din trăsăturile pictorului de biserici.
Mai interesant mi s-a părut
Că mulţimea se adună cu lumânările aprinse
Spre a le depune în jurul lumânărilor noastre,
Ce,iată, se sting!
Și tot mai multă lume,
Și tot mai multe lumânări,
Sufocant de multe,
Împresoară ca o scară
Ducând dincolo de noi
Acolo de unde nu se va vedea
Când la sfârşitul lumii
Tu aprinzi o lumânare,
Ți-am aprins şi eu una.