conta 5 - Liviu Ioan Stoiciu

O întrebare pertinentă ar fi: unde se termină bancul şi unde începe
anecdota/anecdoticul, realitatea tristă de zi cu zi, temele predilecte ale
bancului românesc contemporan fiind politică şi sex (sau viţeversa). Înainte
„vreme”, bancurile erau cu Ceauşescu şi miliţienii săi, politica partidului şi
raiul comunist. Un banc are un mesaj direct, care îi face deliciul (ce-ar fi să
spunem numai bancuri atât de subtile, încât nimeni să nu le-nţeleagă?) dar şi
unul subliminal disperat: semnul unei crize morale, materiale, existenţiale…
De ce nu fac bancuri, haz de necaz, decât popoarele sărace şi urgisite de
soartă? (Bancul – opera autorului popular anonim, sărac, isteţ, urgisit!)
Un banc bun, reuşit e un except existenţial, chintesenţă de viaţă. Şi
mă bucură într-un fel întrebările anchetatorului, care uneori oferă răspunsul
„mură-n gură”, chiar unui nepasionat de bancuri ca mine (le aud, mă mişcă
de moment, dar în următoarea clipă le uit! Eu prefer bancul tip istorioară,
povestioară morală, bancul-parabolă). Da, dragă Adriane, a compune şi
propaga bancuri e o activitate – nu tocmai intelectuală, dar pe aproape, o
formă de libertate. Libertate interioară, - de obicei când lipseşte cealaltă
libertate, cea de afară. Cum mitul conţine o doză de realitate istorico-mitică,
un banc conţine şi el un sâmbure/germen de realitate i-mediată.
Nu mă aventurez în a face portretul-robot al lui Bulă, el a apărut la
vreo 30 de ani după strămoşii săi Iţic şi Ştrul (Moriţ). Şi Raşela… Probabil
că Bulă e un strănepot schizofrenic al eternului nostru Păcală sau nepotul de
verişoară primară a celuilalt (Tândală). Oricum, onomastica acestor două
personaje îmi spune mai mult decât toate bulele şi raşelele la un loc!:
Poporul român este în primul rând un păcălingitor care-şi fură singur
căciula, iar apoi unul care, în orice face, de orice s-ar apuca, nu munceşte, ci
tăndăleşte… Iar Bulă, acest personaj globalist/internaţionalist nu-mi spune
nimic, întocmai ca bancurile seci englezeşti de odinioară, - cele gen „un
elefant şi un purice”… (Între timp, în economia naţiei a apărut un Dan
Puric, care ne ajută să ne lăsăm de bancuri şi să începem a ne lua în serios!)
Pe el îl cheamă Bulă, aşa cum pe fostul preşedinte al Franţei îl chema
Bompidou…
Se spune că pe regele bancurilor seci – îngropate şi ele de mult, cum
se îngropa securea războiului - l-au îngropat în afara oraşului. De ce?...
Acolo era cimitirul!
Desigur, între realitate şi banc se stabileşte un cordon ombilical,
legătură biunivocă. Iar prin realitatea românească se înţelege ce se petrece
zi de zi la televizor, nu în viaţa de zi cu zi! Aşa că noile noastre bancuri apar
după fiecare eveniment mediatic/mediatizat. (Se spune că premierul Boc ar
fi căzut din pom şi n-a păţit nimic. Se urcase într-un bonsai…)
… Dar de unde bonsai??
35