conta 5 - Liviu Ioan Stoiciu

Dumitru Chioaru (Sibiu)
„Bulă este românul balcanic care,
fiind descurcăreţ,
nu se integrează niciunui sistem”
1. Nu ştiu dacă bancul ar putea fi considerat, deşi anecdota face parte,
ca să mă exprim cu un termen impus de cartea cu acest titlu a lui André
Jolles, printre „formele simple” de discurs. El este, ca orice creaţie populară,
anonim, circulă oral şi fiecare povestitor îi personalizează discursul în
colectiv. Bancul scris nu are acelaşi farmec ca atunci cînd este spus. Un
banc bun în gura unui prost povestitor îşi pierde farmecul. Pentru români,
care sunt vorbăreţi şi glumeţi, a spune bancuri este un mod de a socializa şi
de a se referi cu tîlc la realitate, spre a întreţine buna dispoziţie. Un bun
povestitor de bancuri trece drept om spiritual şi simpatic. Apreciez oamenii
care ştiu spune bancuri şi le gust, dar detest conversaţia care se reduce
numai la atît. Bancul nu are legătură cu literatura cultă, doar cu cea
populară. Poate fi însă, ca şi anecdota, o sursă de subiecte sau model de stil
pentru o anumită parte a literaturii culte.
2. Bancul este o formă de manifestare a umorului. El are întotdeauna
un mesaj/ un tîlc, care poate fi liminal dar şi subliminal. Rîsul pe care-l
provoacă, dovedeşte că a fost înţeles, dar are şi efectul – terapeutic, cum se
spune – al depăşirii unor tabu-uri şi eliberării de prejudecăţi, de cenzura
interioară/ exterioară a gîndurilor. El are, aşadar, efectul benefic al unui
medicament care calmează momentan durerea/ suferinţa, dar nu vindecă şi
boala. Românii spun bancuri mai ales în situaţii de criză. În epoca lui
Ceauşescu, aproape în fiecare zi apărea alt banc, făcînd haz de necazul pe
care-l trăiam. Remarc un reviriment al bancului în zilele noastre, probabil ca
reacţie la criza pe care o traversăm. Dacă bancurile ne ajută să depăşim
psihologic momentul, ele nu rezolvă şi situaţia. Apariţia lor indică
simptomul unei crize, dar este o reacţie superficială, de apărare pasivă, care
nu schimbă evoluţia lucrurilor. O criză nu poate fi luată tot timpul peste
picior, mai trebuie şi asumată, acţionînd, cu seriozitate. Istoria nu se poate
face şi scrie cu bancuri.
3. Bancurile dinainte de Decembrie 1989 erau mai subtile, savuroase
şi tonice. Cele actuale se înscriu în cultura divertismentului, adeseori atît de
vulgară chiar şi în mass-media, ca şi în mentalitatea noastră de cîrcotaşi la
toate provocările istoriei. Ele sunt o dovadă a faptului că nu ne asumăm
25