conta 5 - Liviu Ioan Stoiciu

*
„Un călător ajunge la hanul „Gheorghe şi Balaurul”. Bate la uşă, uşa
se intredeschide şi o figură feminină întreabă: - Ce vrei? - Aş dori să
înnoptez la han şi dacă aţi avea şi o farfurie cu mîncare… - N-avem! Şi i se
trînteşte uşa în nas. Omul bate din nou şi, cînd uşa se întredeschide, aceeaşi
figură feminină întreabă răstit: - Şi-acum ce mai vrei? - N-aş putea să
vorbesc şi cu Gheorghe?”
*
„Pe o stradă, o ţigancă vindea seminţe cu 5000 lei cornetul. Un tînăr
care trecea în fiecare zi pe acolo îi lăsa cei 5000 de lei, dar nu-şi lua
niciodată cornetul. Într-o dimineaţă, ţiganca îl opreşte, încercînd să-i spună
ceva, dar tînărul merge grăbit mai departe, zicînd din mers: - Vrei să mă
întrebi de ce nu iau niciodată seminţele? - Nuu, nuuuu… vreau să-ţi spun că
s-au scumpit la 10.000 de lei!”
*
Un tip îşi găseşte nevasta în pat cu cel mai bun prieten al său. Scoate
puşca din dulap şi-l omoară pe loc. Nevastă-sa: - Cu aşa atitudine, ai să
rămâi fără prieteni!”
Nicolae Băciuţ (Târgu Mureş)
« Dacă e ceva ce îi uneşte pe români,
acestea sunt bancurile »
1. Bancul se-ntâlneşte cu
literatura în cafenea, în baruri, la
restaurantul Uniunii Scriitorilor
(dacă mai există!). Dar unde nu senâlneşte?
Problema e să-şi dea
întâlnire!
Nu m-am gândit vreodată că
bancul şi-ar putea găsi loc între
genurile literare şi nici n-am
identificat până acum vreun
autor/scriitor de bancuri.
Bancurile provin din surse
anonime, iar la noi, “ţară tristă plină
de umor”, bancurile apar din
nimica. Cea mai facilă ironie îşi ia
drept cal troian bancul.
Bancuri bune pot spune şi
oameni cu cultură precară, fără
niciun talentat, dar şi oameni cu
umor, cu puţină memorie, cu puţină
înzestrare actoricească. Scriitorii
sunt şi ei oameni, spun şi ei bancuri,
cu mai mult sau mai puţin har.
Mare trecere au şi bancurile
grosiere, licenţioase, cum s-ar
spune, care sunt savurate mai
17