conta 5 - Liviu Ioan Stoiciu

omân, prezentat, chipurile, prea Burebista. Poate evalua cineva ce
caricatural. În replică la elogiul rol formidabil o fi avut în
deşănţat şi peren al „omorului”, s-a
lansat, în cheie cam avangardistă,
umorul negru. Finalmente, şi eu cred
în „monstruozitatea omului care nu
râde”, sintagmă lansată de gravul
subconştientul maselor revoltate, în
simulacrul de revoluţie din 1989,
zicerea premonitoriu hazos-sinistră
„la al XV-lea congres, patru ani de
la deces”? Bancurile nu cruţă pe
Eminescu.
nimeni, mai ales în contextul
2. Bancul e terapeutic, dar şi
o modalitate de a-ţi exprima o
atitudine faţă de comportamentul
cuiva, fără ca acesta, orgolios, să-ţi
trimită, ca în cazul unor acuze sobre,
martorul la duel (odinioară) sau
politichiei fade şi gargariste, şi în
condiţiile scăderii nivelului de trai.
Urmaşii lui „stupid people”, îşi vor
aminti, în hohote de râs or zâmbind
amar (depinde de PIB-ul de atunci),
ca într-un serial de benzi desenate,
avocatul (astăzi). E şi anti stres despre stângăciile acestui trio de
(specialiştii susţin că la originea „Escu” (vivat Tudorică Muşatescu!),
cancerului ar sta…tristeţea). Bancul
îţi aduce ceva lumină şi puţin sublim
(nu l-aş complica, savant, cu mesaje
subliminale). Bine dispunerea în
chiriaşi temporari la Cotroceni, cu
care ne-a procopsit Soarta, sub
numele de „Bunicuţa”, „Ţapul” şi
„Dictachiorul”. Urmaţi servil de
situaţii limită, iată binele bancului. cohorta de „mătuşa Tamara”,
Răul lui s-ar rezuma la aceea că „Ciocul mic”, Vodcăroiu”,
pretinsele elite (în deficit cronic de
umor) îi acuză pe umorişti de
superficialitate şi eşuare în prea
răspândita băşcălie (demolatoare de
Românie, vorbe spuse la mânie). A
„Bocciul”, Ciuvică de la Alianţa
Civică, Vulpea, Buldogul, omizile
etc.
4. Eroul comic naţional ar fi
trebuit să fie Nastratin, Păcală,
nu se uita arta dozajului, Tândală sau Gâgă. Paradoxalul
comparabilă cu tumultul curajului!
3. Umorul, ca un banc de
perle într-un ocean de mediocritate,
dă bine în orice societate. Cine ştie
pe ce culmi ale absurdului ar fi urcat
ipochimenul, care se considera din
speţa rară a celor născuţi odată la
200 de ani (ar fi zis mai mult, dar nu
ştia ce număr vine după 200?!), dacă
bancul străzii nu l-ar fi comprimat la
popor pontic (pus pe poante) a optat
pentru Bulă. Pare o gogomănie, dar
eu cred că acest nume are o origine
licenţioasă, din cauza invaziei de
studenţi arabi, din anii ’60 ai
secolului trecut, cultivaţi de raisul
Bin Ceaşcă, străini care pronunţau
pe „p” ca pe „b”. De aceea Bulă nu
este „isteţ ca un proverb”: mai
degrabă suferă de un cretinism
un benign Pingelică, anodin inofensiv şi un spirit neprelucrat de
Blacheu, pretin (subliminal – nu-i
aşa? – cretin), Bou’ ista, pe tron de
mahala, dus până la grobianism.
Unii îl consideră un Tonto, dar el e
11