EVENIMENTE PROF. UNIV. DR. GHEORGHE ... - Soil Science

Factori şi Procese Pedogenetice din Zona Temperată 6 S. nouă (2006) 125-128
EVENIMENTE
PROF. UNIV. DR. GHEORGHE LIXANDRU LA A 85-A ANIVERSARE
Pe 28 septembrie 2007, cunoscutul
profesor şi cercetător Gh. Lixandru de la
Facultatea de Agronomie a Universităţii de
Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Iaşi
împlineşte frumoasa vârstă de 85 de ani.
Născut la 28 septembrie 1922 în comuna
Moldoveni judeţul Ialomiţa (locuitorii
Moldovenilor de azi sunt urmaşii moldovenilor
lui Vasile Lupu rămaşi pe acele meleaguri în
urma conflictului din 1639 la Nenişori cu ostaşii
lui Matei Basarab) a urmat cursurile şcolii
generale de şapte clase în satul natal şi liceale la
diverse şcoli medii cu profil teoretic (Ploieşti)
sau agricol (Valea Călugărească; Armăşeşti-
Ialomiţa, Roman). După participarea activă la
evenimentele celui de al doilea război mondial
şi-a continuat pregătirea în învăţământul
superior la Facultatea de Agronomie din Iaşi
(1946-1950), unde, apreciindu-i-se conduita şi
temeinica pregătire a fost încadrat preparator la
aceeaşi facultate încă din ultimul an de studenţie (1.01.1950), promovat în curând
asistent (1950-1952), apoi şef de lucrări (1952-1970), conferenţiar (1970-1978) şi
profesor până în 1987 când a fost pensionat pentru limită de vârstă, dar menţinut în
continuare ca profesor consultant şi conducător de doctoranzi.
Activitatea didactică i-a atras meritat apelativul “profesorul” pentru
temperamentul echilibrat, tactul pedagogic, prestanţa de înaltă ţinută universitară şi
spiritul de responsabilitate civică în buna pregătire a viitorilor ingineri agronomi şi
horticultori. Însuşirile cutezătoare înăscute şi cele dobândite în lupta cu cerinţele
începutului de carieră l-au favorizat în eforturile de elaborare şi multiplicare sau editare
a unor cursuri de nivel corespunzător profesiei şi etapelor respective, din care
menţionăm: “Amelioraţii agricole” (1971, 275 p.),Agrochimie” (1975, 540 p.),
“Lucrări practice de agrochimie” (1976, 290 p.), “Agrochimie” (1985, 497 p.),
“Agrochimie” (!990, 390 p., coordonatorul lucrării), “Principii fundamentale de ştiinţa
125

Evenimente / Factori şi Procese Pedogenetice din Zona Temperată 5 S. nouă (2007) 125-128
solului. I. Formarea, evoluşia, fizica şi chimia solului” 376 p.), “Sisteme integrate de
fertilizare în agricultură” (2003, 315 p.), ultima actualizată şi reeditată în 2006 (357
p.). Prin bogăţia informaţilor de specialitate, includerea în text a unor rezultate obţinute
din propriile cercetări şi prin adaptările la cerinţele contemporane, cursurile-manuale
constutuie şi azi surse importante de instruire în învăţământ şi în practica agronomică.
O semnificaţie aparte pentru ştiinţa solului din ţara noastră prezintă volumul
“Principii fundamentale de ştiinţa solului” (Editura Dosoftei, Iaşi, 1997), având ca
autori pe Nicolae Bucur şi Gheorghe Lixandru. Deşi prof. N. Bucur nu a redactat un
curs destinat tiparului (fiind chiar refractar unui asemenea demers spre a nu tenta
studentul la delăsare), d-l Lixandru, în admiraţia celui care-i îndrumase primii paşi în
cunoaşterea solului ca mijloc de producţie în agricultură şi-i fusese conducător al tezei
de doctorat, şi-a asumat nobila şi dificila misiune de a reconstitui opera didactică a
mentorului său. Dificultatea a constat în faptul că dispunea doar de lapidarele sale
însemnări din vremea când îl însoţea pe profesor la orele de curs în calitate de asistent,
de unele note disparate rămase pe masa de lucru a celui prematur dispărut dintre
contemporani şi de genialele idei risipite de profesor prin viu grai în amfiteatre, în
şedinţe sau în discuţii ocazionale de interior sau de teren. În asemenea condiţii este de
admirat implicarea d-lui Lixandru, nu numai sentimentală ci cu adevărat profesională
în reconstutirea masivă a textului cărţii, în introducerea unor capitole personal
elaborate, în actualizarea şi stilizarea întregului conţinut într-o concepţie modernă. Este
un gest lăudabil de recuperare şi reabilitare a unei personalităţi ce risca, pe nedrept, să
se piardă în memoria colectivă.
Activitatea ştiinţifică a d-lui Lixandru, extinsă ca volum (peste 200 titluri de
specialitate pură şi peste 100 de cronici, recenzii, note, evocări biografice etc) şi de o
rară rigoare a conţinutului, l-a consacrat printre specialiştii de distincţie în domeniul
ştiinţei solului, îndeosebi al agrochimiei. Consemnăm aici principalele domenii pe care
le-a abordat, cu precădere cele în care a aduds contribuţii originale:
Cartarea pedologică şi studiul fertilităţii solurilor din câteva regiuni ale
Moldovei (Câmpia colinară a Jijiei şi Bahluiului, Câmpia înaltă a Covurluiului,
Colinele Tutovei, Valea Siretului, Depresiunea Ozana-Topoliţa, Depresiunea
Dornelor), adesea în calitate de colaborator al profesorului Bucur, dar şi cu contribuţii
personale privind ameliorarea solurilor şi utilizarea lor raţională.
Cercetări privind “toleranţa la salinitate” a planatelor cultivate şi “halofilia”
plantelor din pajişti naturale în vederea valorificării superioare a solurilor saline şi
alcalice, cercetări efectuate sub conducerea prof. N. Bucur şi considerate printre
primele din ţară şi chiar din lume în această anvergură.
Stabilirea consumului specific de elemente nutritive la plantele cultivate,
proces diferenţiat în funcţie de factorii naturali (sol, climă) şi antropici, d-l Lixandru
fiind printre primii din ţară cu asemenea preocupări, începând cu teza de doctorat şi
continuând cu alte asemenea studii.
Sporirea fertilităţii solurilor prin experimentarea unor noi amendamente şi
sortimente de îngrăşăminte minerale şi organice, inclusiv cu izotopi radioactivi, una
126

Evenimente / Factori şi Procese Pedogenetice din Zona Temperată 5 S. nouă (2007) 125-128
dintre direcţiile dominante ale activităţii domniei sale şi în care a creat o adevărată
“şcoală” la Universitatea Agronomică din Iaşi.
Folosirea ca îngrăşământ agricol a nămolurilor reziduale zootehnice şi a celor
rezultate de la staţiile de epurare a apelor uzate orăşeneşti, ca o completare specială a
direcţiei anterioare de cercetări, şi care i-au atras autorului lăudabile aprecieri la scară
naţională şi internaţională.
De semnalat în acest context contribuţiile sale la cercetarea influenţei pe care o
au îngrăşămintele organice sau minerale asupra însuşirilor fizice, chimice şi biologice
ale solului, repercursiunile acestor însuşiri asupra mărimii şi calităţii recoltelor.
În privinţa cercetărilor efectuate cu privire la folosirea ca îngrăşământ sau
amendament a reziduurilor zootehnice, orăşeneşti sau industriale remarcăm
colaboararea îndelungată cu Universitatea “Justus Liebig” din Giessen şi participarea
cu lucrări la diverse simpozioane naţionale şi internaţionale.
În afară de direcţiile fundamentale şi aplicative de pură specialitate, d-l
Lixandru s-a distins şi prin preocupări de factură militant-socială sau chiar meditativ
filosofică. Din prima categorie menţionăm lucrarea intitulată “Riscul utilizării
îngrăşămintelor chimice în afectarea ozonosferei Pământului” (1988), cu efectele sale
negative care se referă pe de o parte la subţierea pătuturii de ozon din atmosferă, pe de
alta la accentuarea fenomenului de seră, inclusiv în acţiunea de poluare a solului; sau
lucrările ce se referă la “agricultura biologică” (1989) al căror conţinut constituie o
pledoarie pentru îmbinarea procedeelor de lucru practicate în sistemul de agricultură
convenţională cu cele din aşa-numita agricultură biologică.
Între meditaţiile ştiinţific-filosofice ale domniei sale atrag atenţia în mod
deosebit articolele “Predezagregarea – o ipoteză cosmogonică” (1980) şi “Originea
sării din mări şi oceane (1993). Ambele pleacă de la două articole ale mult stimatului
său înaintaş în domeniu, Haralambie Vasiliu, autorul pe care-l omagiem în rândurile de
faţă încercând să demonstreze cu noi argumente ştiinţifice că opiniile predecesorului
său îşi păstrează veridicitatea şi în confruntarea cu teoriile contemporane privind
compoziţia atmosferei Pământului primitiv, în sensul că aceasta ar fi conţinut un
procent ridicat de gaze reducătoare şi ar fi fost lipsită de oxigen. Atmosfera menţionată
ar fi evoluat lent către alta mai slab reducătoare şi cu mai mult oxigen, ceea ce a
înlesnit apariţia vieţii pr Pământ. În plus, ipoteza predesagregării explică cel mai
convingător originea sărurilor din apele mărilor şi oceanelor contemporane, precum şi
cantităţile imense de roci sedimentare apărute în stadiul pregeologic al evoluţiei
planetei Pământ.
Bogata şi valoroasa activitate didactică şi ştiinţifică a d-lui Lixandru a fost
recompensată prin cooptarea ca membru al Societăţii Internaţionale de Ştiinţa Solului,
Membru al Societăţii Naţionale Române pentru Ştiinţa Solului, Membru Cooptat al
Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, Preşedinte al Societăţii de Istorie şi
Retrologie Agrară Filiala Iaşi, membru al colectivului de redacţie a Revistei Ştiinţifice
“V. Adamachi” Iaşi şi membru specialist în diverse comisii de omologare a
îngrăşămintelor, de supraveghere a folosirii lor raţionale etc.
127

Evenimente / Factori şi Procese Pedogenetice din Zona Temperată 5 S. nouă (2007) 125-128
La împlinirea venerabilei vârste de 85 de ani, din care 60 în slujirea
învăţământului superior agronomic şi studierii tainelor pământului românesc ca suport
şi sursă în dezvoltare a agriculturii durabile, se cuvine să aresăm eminentului profesor
şi cercetător Gh. Lixandru sincere urări de sănătate întru încă “Mulţi ani de viaţă”,
pentru noi realizări în domeniile pe care le-a îndrăgit şi onorat cu atâta devoţiune.
Prof. univ. dr. N. Barbu
P.S. Articol scris pentru rubrica “Aniversări” a revistei “Ştiinţa Solului”,
Bucureşti, 2007.
128

Factori şi Procese Pedogenetice din Zona Temperată 6 S. nouă (2007) 129-136
IN MEMORIAM
Acad. David DAVIDESCU (1916-2004)
S-a stins din viaţă la locuinţa sa din
Bucureşti str. Av. Drossu nr. 14, în dimineaţa zilei
de 19 noiembrie 2004, în timpul somnului, înainte
de revărsatul zorilor, prof. univ. dr. doc. David
Davidescu, membru al Academiei Române,
personalitate remarcabilă a ştiinţei solului din a
doua jumătate a secolului XX, care, prin activitatea
sa complexă a imprimat culoare şi strălucire
agrochimiei româneşti.
S-a născut la 16 septembrie 1916 în comuna
Sudiţi, judeţul Ialomiţa, din părinţii Eugenia şi
Dumitru Davidescu, învăţători. A rămas orfan de
tată la vârsta de 4 ani şi, după propria-i mărturisire,
a avut o copilărie decentă, austeră şi încununată de
succese datorită faptului că mama sa “a fost o femee
extraordinară”, care a reuşit să învingă lipsurile
materiale şi să-şi trimită cei trei fii la studii
universitare.
După şcoala primară s-a înscris la Liceul
“Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti unde a urmat doar un singur an, după care s-a transferat
ca bursier al Casei Corpului Didactic la Liceul “Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, pe
care l-a absolvit în 1934. Aici a avut şansa să fie instruit de profesori eminenţi, unii din
aceştia deveniţi cadre didactice universitare, printre aceştia Eugen Angelescu la chimie,
Alexandru Graur la latină şi greacă şi Gh. Chelaru la română.
După bacalaureat, în toamna anului 1935 s-a înscris la Facultatea de
Agronomie din Bucureşti care, atunci, funcţiona în cadrul Şcolii Politehnice, unde s-a
remarcat prin voinţă, putere de muncă şi alese calităţi intelectuale, obţinând diploma de
inginer ca şef al promoţiei în vara anului 1940. Şi ca student a avut şansa să fie instruit
de profesori cu înalt prestigiu universitar: Teodor Saidel, Gh. Pavlovschi, Traian
Săvulescu, Gh. Ionescu-Şişeşti şi Atanase Munteanu, care i-au inspirat încredere în
profesia aleasă şi i-au servit ca model în viaţă.
După absolvirea facultăţii şi-a satisfăcut stagiul militar, iar în toamna anului
1941 a ocupat prin concurs un post de asistent la Institutul de Cercetări Agronomice al
129

Evenimente / Factori şi Procese Pedogenetice din Zona Temperată 6 S. nouă (2007) 129-136
României (I.C.A.R.), secţia condusă de acad. Gh. Ionescu-Şişeşti, laboratorul de
îngrăşăminte.
În 1948 a avut loc în România reforma învăţământului de toate gradele şi cu
acel prilej i s-a propus un un post de şef de lucrări la catedra de Agrotehnică, al cărei
titular era prof. Gh. Ionescu-Şişeşti. A acceptat propunerea, dar a menţinut în cumul şi
postul de cercetare la I.C.A.R., unde ulterior a promovat până la şef al secţiei de
metodologia cercetărilor de chimia solului, iar în 1966 a fost obligat să înceteze
activitatea în cumul. Pregătirea profesională temeinică, calităţile intelectuale şi
conjunctura politică favorabilă i-au permis promovarea cu uşurinţă în învăţământul
superior agronomic. În 1950 a devenit conferenţiar, iar un an mai târziu a ocupat postul
de profesor la disciplina de Agrochimie, apărută atunci ca disciplină independentă în
planul de învăţământ al Facultăţilor de Agronomie. Ulterior avea să cunoască
permanente succese profesionale şi administrative.
În 1956 publică, la Editura Agro-Silvică din Bucureşti, cartea intintulată
Agrochimie, cosiderată manual destinat studenţilor şi specialiştilor din cercetare şi
producţie, care, prin proporţiile sale (896 pagini), lăsa impresia că este vorba mai
degrabă de un tratat. Cartea a fost primită cu interes de specialişti întrucât era printre
puţinele surse de informare în probleme de nutriţia plantelor, fertilitatea şi fertilizarea
solurilor, utilizarea raţională a îngrăşămintelor şi amendamentelor. Un an mai târziu a
obţinut titlul ştiinţific de doctor în agronomie cu teza “Producerea, pregătirea şi
folosirea îngrăşămintelor şi amendamentelor”, iar în 1968 pe cel de dr. docent în
ştiinţe.
Cartea menţionată i-a favorizat recunoaşterea ca unul din principalii specialişti
români în probleme de nutriţia plantelor şi folosirea îngrăşămintelor, contribuind la
cooptarea sa în diverse organisme internaţionale de specialitate şi la promovarea în
funcţii administrative de stat şi pe linie de învăţământ.
În învăţământul superior a ocupat succesiv funcţiile de decan al Facultăţii de
horticultură (1951-1954), prorector al Institutului Agronomic (1956-1959), rector
(1959-1962), şef de catedră, membru în Consiliul Naţional al Cercetăriii Ştiinţifice
(1959-1962), Secretar de Stat în Consiliul Superior al Agriculturii (1962-1969), adjunct
al Ministrului Agriculturii (februarie 1966 - octombrie 1969), vicepreşedinte al
Comisiei CAER pentru agricultură (1966-1969), preşedinte al Comisiei de specialitate
agronomică pentru atestarea titlurilor, diplomelor şi certificatelor universitare etc.
A fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1963, în 1990 a
devenit membru titular, iar în 1970 a devenit membru şi al Academiei de Ştiinţe
Agricole şi Silvice. A mai fost onorat şi cu titlurile de membru al Academiei de Ştiinţe
din New York în 1965, al Academiei Italiene a Viei şi Vinului din Siena în 1967 şi al
Academiei Unionale de Ştiinţe Agricole “V. I. Lenin” din Moscova în 1970.
A fost membru al diferitor organizaţii internaţionale cu rol ştiinţific în
domeniul agronomiei: Centrul Internaţional de Îngrăşăminte de la Viena (1957-1981);
Centrul Internaţional privind Produsele Antiparazitare de la Roma (1965-1978);
Centrul pentru cooperare în domeniul cercetărilor ştiinţifice cu specific agronomic de
la Paris (1963-1979); Confederaţia Internaţională a Inginerilor Agronomi de la Atena
130

Evenimente / Factori şi Procese Pedogenetice din Zona Temperată 6 S. nouă (2007) 129-136
(1988); în Comitetul de Redacţie al Revistei Internaţionale Agrochimica de la Pisa
(1956-1996), membru al Societăţii Internaţionale de Ştiinţa Solului (1956-1986) etc.
În ţară a fost membru al Societăţii Naţionale Române pentru Ştiinţa Solului, în
senatul universitar al Institutului Agronomic din Bucureşti şi în comitetul de redacţie al
câtorva reviste cu caracter agronomic.
A efectuat cercetări având ca obiectiv următoarele probleme: criterii de
aplicare a îngrăşămintelor la speciile de plante cultivate; posibilităţi de diagnoză foliară
a stării de nutriţie a plantelor; eficacitatea îngrăşămintelor lichide aplicate foliar;
eficacitatea îngrăşămintelor în condiţii de irigare; modificări anatomo-morfologice în
ţesutul frunzele la plantele afectate de carenţe nutritive; testarea eficacităţii unor
îngrăşăminte minerale noi (termofosfaţi, hiperfosfat, fosfaţi naturali măcinaţi, amoniac
anhidru, ape amoniacale, carboamoniacaţi); studiul fenomenelor de sorbţie-desorbţie a
cationilor în soluri; studiul fenomenelor de retrogradare a fosfaţilor în sol;
microelementele în soluri; radioactivitatea naturală a unor produse vegetale; influenţa
îngrăşămintelor asupra calităţii recoltelor.
A publicat circa 260 articole de cercetare ştiinţifică în reviste române şi străine,
27 tratate şi monografii, 17 broşuri şi cărţi de îndrumare tehnico-ştiinţifică, 8 broşuri de
popularizare a ştiinţelor agricole, 92 de articole în ziare şi reviste de informare generală
şi i s-au omologat două invenţii. Publicaţiile sale ca singur autor sau coautor însumează
peste 400 de titluri şi aproape 20 000 de pagini.
Cine-i cunoaşte evoluţia scrisului ştie că a fost sensibil la tot ce a reprezentat
noutate în ştiinţă pe plan mondial şi că a fost înzestrat cu uşurinţa redactării unui text
ştiinţific de specialitate. A enunţat două legi noi pentru agrochimie.
A participat la numeroase reuniuni internaţionale (simpozioane, congrese,
colocvii) la care a prezentat 47 comunicări şi referate ştiinţifice. A făcut parte din
Comitetul de organizare al celui de al VIII-lea Congres Internaţional de Ştiinţa Solului
ce a avut loc la Bucureşti în 1964.
A fost răsplătit cu premiul Academiei Române în 1957, cu ordine şi medalii.
Sub îndrumarea sa ştiinţifică au susţinut teze de doctorat un număr de 54
specialişti, 13 dintre aceştia provenind din alte ţări (SUA, Canada, Franţa, Germania,
Irak, Vietnam, Burundi, Danemarca).
A fost invitat să ţină prelegeri la Universităţi din alte ţări, printre acestea
Universitatea Liberă din Bruxelles, Universitatea “Justus Liebig” din Giessen şi
Universitatea Santa Maria din Statul Rio-Grande du Sol – Brazilia
A fost atent la tot ce s-a scris şi promovat în practica şi ştiinţele agricole. A luat
atitudine împotriva persoanelor cu pregătire superficială, plagiatori şi dăunători ştiinţei
şi economiei naţionale. A pledat împotriva argumentelor false discutate de protestatarii
împotriva chimizării agriculturii şi a criticat cu asprime erorile practice săvârşite prin
promovarea Legii 18/1991 a Fondului Funciar, care a însemnat o revenire la agricultura
parcelară dinainte de 1948, prin diseminarea celor 7,5 mil. ha ce au aparţinut C.A.P.-
urilor, în circa 40 milioane parcele. Agricultura sfârşitului de secol XX se deosebeşte
fundamental de cea de la începutul secolului, exploataţia agricolă viabilă trebuind să
aibă terenul ce-i aparţine grupat în parcele mari, însumând cel puţin 10-20 ha.
131

Evenimente / Factori şi Procese Pedogenetice din Zona Temperată 6 S. nouă (2007) 129-136
În mai 1987 a avut loc la Slobozia-Ialomiţa un simpozion intitulat “Scriitori,
Artişti şi Oameni de Ştiinţă pe Meleagurile Natale” la care a participat şi prof D.
Davidescu. În cuvântul său s-a referit la probleme de interes ştiinţific, menţionând că în
ţări ca SUA şi Franţa se alocă 3 % din buget pentru cercetarea ştiinţifică, în timp ce în
România se alocă doar 0,3 % şi că circa 50 % din ce se publică la noi nu reprezintă
noutate, ci rezultatul unor cercetări similare apărute în alte publicaţii.
La 21 octombrie 1994 i s-a atribuit titlul de “Doctor Honoris Causa” al
Universităţii de Ştiinţe Agricole din Cluj-Napoca. Discursul rostit atunci de D-sa a
purtat titlul: “Orice profesie este bună cu o singură condiţie: să te situezi în fruntea ei”.
Erau cuvintele rostite de dirigintele clasei la absolvirea liceului ”Gheorghe Lazăr” din
Bucureşti şi, prin expunerea făcută, a încercat să demonstreze adevărul că reuşise să se
situeze în fruntea profesiei pe care şi-a ales-o.
În ziua de 14 august 2001 a fost omagiat, în Aula magna a Academiei Române,
cu prilejul împlinirii vârstei de 85 de ani. Au luat cuvântul atunci academicienii Eugen
Simion, preşedintele Academiei, Valeriu D. Cotea, Cristian Hera, Păun Ion Otiman,
Mircea Moţoc şi profesorii universitari Ion Nicolae Alecu, Ion Miliţiu şi semnatarul
acestor rânduri.
În cuvântul său de răspuns, prof. D. Davidescu a încercat o uşoară notă de
nostalgie, menţionând că în sufletul său poartă amintirile tinereţii petrecute în câmpia
întinsă a Bărăganului, unde “în zilele fierbinţi de vară la orizont atmosfera tremură şi
parcă se oglindeşte în mare…, care nu e altceva decât Fata Morgana, un spectacol
fantastic”. A mai menţionat că “a fi OM este lucru mare”, că pe mulţi dintre cei cu care
a lucrat i-a considerat iniţial prieteni, ca mai târziu să constate că aveau alte sentimente
şi “că de multe ori în relaţiile cu oamenii a greşit”, că ar fi trebuit să fie mai prudent
atunci când a acordat încredere unora dintre colegii de breaslă. În funcţiile didactice şi
administrative din Institutul Agronomic şi din Minister acordase prea multă încredere
unora dintre colaboratori, iar pe alţii poate că-i nedreptăţise fără o rea intenţie.
În scrisoarea datată 18 septembrie 2001 îmi scria, printre altele, referitor la
reuşita festivităţii prilejuită de aniversarea sa: “Cuvântul D-v rostit în aulă, solemn,
academic şi cu multă căldură a fost apreciat de interlocutori…”. Printr-un apropiat al
său fusesem informat deja despre satisfacţia pe care o trăise ascultând discursurile celor
ce au vorbit atunci. Sentimentele de afecţiune sufletească din acele momente erau
reciproce, deşi poate, din anumite motive, nu s-ar fi aşteptat la un discurs plin de atâta
probitate şi căldură sufletească din partea subsemnatului.
Acad David Davidescu a avut o ţinută mai mult severă faţă de studenţi şi
colaboratori, uneori fiind prea exigent, însă mult apreciat de specialiştii români şi
străini pentru faptul că nu a făcut rabat superficialităţii. Va rămâne în memoria
colectivă ca un model de cadru didactic şi om de ştiinţă, care prin inteligenţă şi eforturi
permanente a reuşit să imprime culoare şi prestigiu agrochimiei moderne din ţara
noastră.
Gh. Lixandru
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Iaaşi
132

Factori şi Procese Pedogenetice din Zona Temperată 6 S. nouă (2007) 129-136
Dr. ing. Dumitru AFUSOAIE (1928-2003)
În ziua de 12 octombrie 2003 a încetat din viaţă, după o
amarnică suferinţă, dr. ing. Dumitru Afusoaie, remarcabil
specialist în probleme de ştiinţa solului, cel ce a contribuit
substanţial la înfiinţarea Laboratorului Zonal de Agrochimie din
oraşul Iaşi în anul 1958.
S-a născut la 3 iulie 1929 în comuna Dersca din fostul
judeţ Dorohoi, din părinţii Gheorghe şi Maria Afusoaie, o familie
cu 8 copii (patru fete şi patru băieţi), copleşită de durere
sufletească pentru faptul că trei dintre feciori au pierit eroic pe
frontul din timpul celui de al doilea război mondial. Tatăl său s-a
stins din viaţă în 1960, iar mama, longevivă, a beneficiat de o
pensie specială ca urmaşă a celor trei feciori decedaţi pe frontul pentru apărarea
hotarelor României Mari. În condiţii economice şi sociale vitrege, tânărul D. Afusoaie
şi una din surori au reuşit să urmeze studii universitare.
După şcoala primară de 6 clase s-a înscris la Şcoala Normală “Alexandru
Vlahuţă” din Şendriceni-Dorohoi în intenţia de a deveni învăţător. Succesul obţinut la
absolvire (calificativul “excepţional”) l-a determinat să-şi continue studiile la
Facultatea de Agronomie din Iaşi, pe care a absolvit-o ca şef al promoţiei din 1953.
Stagiul de practică în vederea elaborării tezei de diplomă l-a efectuat la fosta Staţiune
de Cercetări Agricole Tg. Frumos, având ca îndrumător al tezei pe eminentul profesor
Nicolae Bucur.
Element extrem de muncitor, dotat intelectual, fără preocupări de ordin politic,
a fost reţinut în învăţământul sperior agronomic spre a deveni cadru didactic, fiind
încadrat preparator la disciplina de “Păşuni şi Fâneţe”.
Dragostrea faţă de Pedologie ca ştiinţă a solului şi încredrrea oarbă în
personalitatea prof. N, Bucur l-au determinat să renunţe la postul de preparator şi să
opteze pentru unul de pedolog la Comitetul Geologic al României, Secţia Prospecţiuni
Pedologice, în speranţa că va putea reveni, când va fi posibil, ca specialist format la
disciplina de Pedologie. Din nefericire, evenimentele aveau să evolueze altfel decât
sperase. La Comitetul Geologic a rămas până în septembrie 1958, timp în care a
efectuat cercetări pedologice în diverse areale geografice din Moldova. Lucrările din
“faza de birou” le desfăşura de regulă în laboratorul condus de prof. N. Bucur, de
simpatia căruia s-a bucurat permanent.
133

Evenimente / Factori şi Procese Pedogenetice din Zona Temperată 6 S. nouă (2007) 129-136
Rezultatele cercetărilor sale ca pedolog au servit la elaborarea “Hărţii solurilor
României” la scara 1/1 000 000 prezentată de Secţia de Pedologie la al 8-lea Congres
Internaţional de Ştiinţa Solului care a avut loc la Bucureşti în 1964.
În mai 1958 s-a transferat la “Centrul pentru Organizarea Teritoriului “ Iaşi pe
post de şef al laboratorului de analize chimice la sol. În anul umător, Ministerul
Agriculturii a decis înfiinţarea primelor 7 laboratoare regionale de agrochimie din ţară,
destinate testării periodice a fertilităţii solurilor proprietate cooperatistă sau de stat,
unul din acestea avându-şi sediul la Iaşi. Ca şef al laboratorului de la Iaşi a fost numit
ing. D. Afusoaie, clădirea destinată laboratorului fiind în str. Dumbrava Roşie nr. 3,
care în perioada intebelică servise ca sediu fostei Staţiuni de Ameliorarea Plantelor.
În acelaşi an, D. Afusoaie a fost trimis pentru documentare în probleme de
dotare şi funcţionare a laboratoarelor zonale de agrochimie existente în R. D. Germană.
Timp de două luni a urmărit modul de funcţionare şi dotare a laboratoarelor de
agrochimie din oraşele Essen şi Halle, însuşindu-şi metode de analiză la probe de sol şi
plante, modalităţi de interpretare a rezultatelor şi de transpunere a acestora în practică.
Rvenit la Iaşi, D. Afusoaie a căutat să aplice în practică experienţa căpătată în
R.D.G. Cunoştienţale pe care le avea ca pedolog şi experienţa cpătată în vizitele
efectuate în Germania i-au permis să organizeze cu uşurinţă un laborator modern de
cercetări agrochimice şi pedologice. În acea perioadă a redactat broşura intitulată
“Aspecte ale chimizării agriculturii în Republica Democrată Germană”, apărută în
“Publicaţiile I.D.T Bucureşti” în 1964.
În august 1962, Laboratoarele Zonale de Agrochimie au fost trecute în reţeaua
staţiunilor de cecetări agronomice, care depindeau de Academia de Ştiinţe Agricole şi
Silvice. Laboratorul de Agrochimie de la Iaşi fiind subordonat Staţiunii de Cercetări
Agricole Podu Iloaiei, şi ea înfiinţată abia în 1957. În august 1970 a urmat o altă
reorganizare, grupul de pedologi de la Direcţia Regională de Îmbunătăţiri Funciare şi
Organizarea Teritoriului Iaşi (DRIFOT) fiind absorbit de Laboratorul de Agrochimie şi
formând “Oficiul de Studii Pedologice şi Agrochimice” (OSPA), care a depins
administrativ de Direcţia Agricolă Regională.
În perioada cât Laboratorul s-a aflat sub coordonarea ASAS, D. Afusoaie a
iniţiat, pe lângă activitatea de cartare agrochimică a terenurilor aparţinând
exploataţiilor agricole din judeţele Iaşi şi Vaslui, şi o serie de experienţe cu
îngrăşăminte efectuate în câmp şi în casa de vegetaţie. Totodată a colaborat cu
specialiştii de profil de la Staţiunea Podu Iloaiei, cu sectorul de geochimie de la
Institutul de Chimie “Petru Poni” pentru cercetări cu privire la formele totale de
microelemente din solurile Moldovei şi a ţinut prelegeri de pedologie pentru studenţii
Secţiei de Mecanică Agricolă din Institutul Politehnic.
Şi-a dorit mult să activeze în procesul de învăţământ şi, în ianuarie 1984, când
salarizarea specialiştilor de la lboratoarele de agrochimie fusese trecută pe seama
exploataţiilor agricole cooperatiste, D. Afusoaie s-a transferat la la Liceul Agricol
“Vasile Adamachi” din Iaşi, unde a predat cursuri de pedologie şi agrochimie şi a
îndeplinit şi funcţia de director până la pensionarea din 1989.
134

Evenimente / Factori şi Procese Pedogenetice din Zona Temperată 6 S. nouă (2007) 129-136
În aprilie 1971 şi-a susţinut teza de doctorat intitulată “Cercetări asupra
mobilităţii elementelor de nutriţie în solurile acide , calcarizate”, având conducător
ştiinţific pe ilustrul profesor emerit Constantin Pântea. Tema abordată a fost şi este de
mare importanţă teoretică şi practică.
A publicat circa 45 lucrări ştiinţifice din domeniul agrochimiei, principalele
teme abordate referindu-se la caracterizarea agrochimică a solurilor din diverse areale
geografice ale Moldovei, la distribuţia geochimică a microelementelor în solurile din
aceleaşi areale, la mobilitatea microelementelor în solurile acide calcarizate, la efectul
îngrăşămintelor şi amendamentelor asupra unor însuşiri fizico-chimice ale solurilor etc.
A participat la al VIII-lea Congres Internaţionaal de Ştiinţa Solului din 1964 şi a fost
membru al Societăţii Naţionale Române de Ştiinţa Solului şi al Societăţii Internaţionale
de Ştiinţa Solului.
Dr. ing. Dumitru Afusoaie era o persoană cultă, cu temeinică pregătire teoretică
în domeniul specialităţii sale, un caracter sociabil şi respectat de specialiştii din
domeniul ştiinţei solului. A fost de o probitate ştiinţifică remarcabilă, un îndrăgostit de
ceeea ce se chiamă “agrochimie şi pedologie”. S-a stins din viaţă în ziua de 12
octombrie 2003 la Iaşi, după o cumplită suferinţă provocată de o ateroscleroză care,
mai târziu, a evoluat către un infarct miocardic şi în cele din urmă către un accident
cerebral. Rămâne cunoscut în ştiinţa solului prin contribuţia la fondarea Laboratorului
Zonal de Agrochimie din Iaşi, prin cercetările referitoare la distribuţia formelor totale
şi mobile de microelemente din principalele tipuri de sol din Moldova şi prin
investigaţiile referitoare la implicaţiile îngrăşămintelor şi amendamentelor în
modificarea stării de fertilitate a solului.
Prof. dr. Gh. Lixandru
Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Iaşi
135