Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

erou să se sustragă din rândurile umanităţii, ci mai degrabă ceea ce scapă
controlului raţiunii, ceea ce este indiferent, puternic şi autonom. Personajul îşi
forjează o identitate solidă, indiferentă, chiar cinică în raporturile sentimentale,
organică asemenea oricărei materii organice, minerală sau vegetală. De
aceea, dragostea, ca tentativă de sabotare a egalităţii individului cu sine, nu
este „o fereastră”, nu constituie o soluţie de reasamblare a unităţii personalităţii.
Ea ţine de o mitologie falsă, pe care naratorul o anulează, profilactic,
prin confruntarea cu spectacolul cel mai sordid al amorului: „nici una dintre
aceste aşa-zise crize amoroase nu era destul de puternică pentru ca să n-o
fi putut lichida în bordelurile din Monsieur le Prince”.
Nostalgia maturizării
Ex Ponto nr.2, 2008
Din cele spuse până acum, se observă că o calitate predomină în codul
însuşit de către naratorul din Carnet: impenetrabilul, indiferenţa, ireductibilul.
Acestea sunt reflectate în negativ, prin variatele sale gesturi de respingere,
de la alungarea amantelor după dragoste la cultivarea sărăciei, la repudierea
intelectului şi la scepticismul faţă de posibilitatea comunicării şi a prieteniei.
Delimitându-se de tot ceea ce-l înconjoară, eroul îşi dă în vileag dorinţa de a
fi unic şi unitar, indiferent şi puternic, autonom şi autosuficient. Nu întâmplător,
Dumnezeul pe care şi-l imaginează e caracterizat în mod esenţial de solitudine
şi autarhie: „Ideea mea de Dumnezeu este colţuroasă, uneori rece. Dar ceea
ce mă cutremură înaintea ei, este tocmai această senzaţie de ireductibil, pe
care o caut inutil aiurea. A fi unul, unul singur, unul în absolut, dincolo de orice
raport, deasupra oricăror relaţii, esenţial unul, ireductibil unul”.
Există o nostalgie în scrierea lui Sebastian faţă de starea de „a fi unul”,
o dată cu celelalte avantaje pe care o astfel de stare le poate aduce: putere,
autarhie, independenţă. Ţinta acestei nostalgii este definită prin cele două
sintagme din pretinsul original franţuzesc care apar în Fragmente ca mai „greu
de tradus” de către „editorul” Sebastian: „grandeur” şi „état de grâce”. Ele formează,
de fapt, centrul de greutate al disertaţiei eroului, care este obligat să
revină la ele de fiecare dată când vorbeşte despre morală, moarte, inteligenţă
(şi lipsa ei de importanţă), singurătate, sfinţenie. Codul etic idiosincratic şi dificil
al naratorului din Fragmente se întemeiază pe promisiunea unei „grandori”
obţinute în „starea de graţie”. Acea grandoare poate fi uşor echivalată cu
atributul solid al identităţii organice cu sine, pe care eroul o întrevede când în
imobilitatea pietrei, când în privirea lipsită de inteligenţă a animalului. Puritatea,
de exemplu, invocată în câteva rânduri în carte ca un ideal de urmărit, se arată
în ultimă instanţă a nu fi altceva decât aceeaşi egalitate organică a individului
matur: „Totul se poate simula: inteligenţa, buna-credinţă, virtutea, cinismul,
adevărul chiar. Dar ceva este pur sau impur. Şi asta nici nu se simulează,
nici nu se drege”. La fel, naturismul este considerat în câteva scene o soluţie
existenţială. Nu este vorba însă de o apologie a instinctualităţii, de vreme ce
vegetalul şi mineralul sunt mult mai des solicitate decât animalul ca simboluri
ale acestei aspiraţii specifice: „Era ceva glorios şi suprem în căderea asta, pe
care am invidiat-o ştiind că eu niciodată n-am să mă pot despărţi de nimic cu
împăcarea acestui trunchi de platan, întins de-a curmezişul drumului”. În cele
din urmă, chiar moartea, invocată cu împăcare într-un fragment spre sfârşitul
cărţii (încă o dată ne confruntăm cu topica elocventă a secvenţelor scrierii,
prea inteligent camuflată ca să putem vorbi despre anticalofilism sau despre
o lipsă de preocupare estetică!), se arată a avea alte virtuţi decât acelea de
92