Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

Temele majore ale publicisticii tinerei generaţii din jurul lui 1930 sunt
cuprinse în scrierea lui Sebastian: experienţa şi ratarea, trăirea şi puritatea,
miracolul şi sfinţenia, morala şi dragostea, moartea, iraţionalismul şi singurătatea.
Meritul autorului constă în realizarea coerenţei acestor teme, atât de
vehiculate încât îşi pierduseră identitatea (Mircea Eliade va scrie în 1933 un
articol, „Moment nespiritual”, care acuza exact acest fapt), şi în interpretarea
lor în sens personal. Eroul său peregrinează prin viaţă desprins de toate cele,
făcându-şi o glorie din propria sărăcie („6 franci, 85 de centime, 12 tichete
de autobuz”), care nu e decât o modalitate de a-şi asigura independenţa de
spirit. Şi el suferă de pustietate interioară, asemenea „doctorului” din Isabel
şi apele diavolului. Astfel, eroul lui Sebastian nu păstrează nici o amintire din
propriul trecut şi nu selectează nimic semnificativ din prezent. Notaţiile sale
diaristice înregistrează mai mult non-evenimente: imaginea unui copac doborât
pe şosea, o veveriţă, un cuplu într-o cârciumă în port, noaptea, o femeie
îngenuncheată într-o biserică provincială. Imaginile respective sunt pretexte
pentru divagaţii pe teme precum imposibilitatea comunicării sau binefacerile
singurătăţii, simple aplicaţii pentru un discurs care le preexistă.
Semnificativ este faptul că eroul nu consideră astfel de întâlniri drept
„experienţe” propriu-zise. Cu privire la noţiunea de experienţă, naratorul are
serioase aprehensiuni pe care le detaliază încă de la primul fragment din
„carnet”: „O experienţă. Am oroare de termenul ăsta. E bun pentru exerciţiile
lui de psihologie aplicată. Eu nu pot să trăiesc cu foaia de observaţie în mână.
Să înconjor viaţa ca un spectator, să o ajustez aici, să o proptesc dincoace,
să o aranjez. Între un arbust ce creşte barbar şi între un grădinar cu foarfece
şi planuri, simpatia mea de animal merge către cel dintâi, întreagă”. Raportarea
lui Sebastian la conceptul de experienţă este destul de originală. Eliade
proiecta eroi setoşi de experienţe, dornici să-şi verifice soliditatea întemeierii
fizice şi morale prin recursul la situaţii-limită. La Mihail Sebastian, a privi o
întâmplare ca „experienţă” înseamnă a o înstrăina, a o cataloga, a ţi-o face
străină. Orice experienţă este, pentru eroul său, un fapt de viaţă, făcând parte
dintre altele, la fel de (ne)însemnate. În acelaşi context poate fi remarcată
indiferenţa lui Sebastian la ideea de destin, centrală scrierilor autenticiste
ale lui Eliade. Pentru autorul lui Maitreyi, viaţa trebuie trăită într-un anumit
fel şi o anumită ordine, altfel ea ameninţă să se rateze. Sebastian ţine să se
delimiteze şi de această obsesie: „Ratezi când te abaţi din drumul pe care
vrei să-l urmezi sau când ajungi acolo unde ţi se pare că ar trebui să ajungi.
Eu însă nu m-am socotit niciodată sortit unui anume drum”.
La Sebastian, „experienţa” este repudiată ca o falsificare a vieţii prin
operaţii de categorisire şi teoretizare, improprii faptului vital, pe care eroul îl
preţuieşte superlativ. De aici oroarea faţă de „grădinari” exhibată în diferite
moduri, ca antiraţionalism (Descartes însuşi este numit „grădinar” în carte),
dispreţ faţă de inteligenţă, desconsiderare pentru rafinamentele vieţii moderne.
Acestora, naratorul le opune o serie de imagini şi întâmplări cu valoare
de simbol sau emblemă. Astfel, o încrucişare a privirilor cu o veveriţă, într-o
pădure, produce un interesant comentariu: „Ne-am privit unul pe altul, de la
animal la animal şi am fost fericit să fiu în momentul acela egal cu el, în conştiinţa
mea şi a lui”. Eroul se socoteşte cu mai mare plăcere un aparţinător
al regnului larg al vieţuitoarelor decât un om înzestrat cu raţiune. În alt loc,
el îşi doreşte tihna şi egalitatea cu sine a pietrelor: „Într-o zi voi cunoaşte
insensibilitatea pietrelor şi lanţurilor din port, cu a căror linişte simt că este în
mine ceva înrudit”. Atunci nu animalitatea în latura ei instinctivă îl tentează pe
Ex Ponto nr.2, 2008
91