Nr. 2 (19) anul VI / aprilie-iunie 2008 - ROMDIDAC

DORIS MIRONESCU
Mihail Sebastian.
Posibilitatea unui roman
U
na dintre cele mai limpezi expresii ale autenticismului din faza sa de ebuliţie
este cea din scrierea de tinereţe a lui Mihail Sebastian, Fragmente dintr-un
carnet găsit (1932). Datorită imperativului anticalofil (de fapt, datorită necesităţii
de a fi coerent stilistic cu un mod incoerent de a trăi), care obligă o scriere
autenticistă să fie redactată într-o manieră ce afectează incompletitudinea,
scrierea lui Sebastian se constituie ca un montaj de „fragmente” într-o ordine
neromanescă, fără a respecta o schemă epică sau argumentativă. Autorul
e un simplu traducător al unui carnet pierdut de cineva prin Paris, ba chiar
manifestă unele şovăieli în traducerea corectă a câte unei fraze (de altfel,
şovăielile sunt destul de semnificative: mai ales sintagma „état de grâce”
îi creează probleme traducătorului). Fără a fi ordonate tematic sau altfel,
fragmentele respectă totuşi o ordine de tip retoric, astfel că însemnările cu
caracter emoţional apar în text exact la timp pentru a contrazice impresia
cititorului despre cinismul şi indiferenţa afişate ale naratorului. De asemenea,
finalul, care consemnează reţinerile aceluiaşi narator faţă de reprezentarea
prea explicită, după părerea sa, a sacrului într-un tablou de Hans Memling,
poate fi considerat o culminaţie a înfriguratei confesiuni a naratorului datorită
subiectului aflat în discuţie: miracolul, adică manifestarea plină de puritate şi
„grandoare” (termen obsesiv în roman) a „Adevărului” însuşi.
Îndreptarul bunului autenticist
Ex Ponto nr.2, 2008
90
Altfel, Fragmentele lui Mihail Sebastian constituie un veritabil îndreptar
al bunului autenticist. Lipsindu-se de obligatoria tramă epică, Sebastian se
mulţumeşte să indice doar posibilitatea unui roman, fără să-l scrie cu adevărat.
O evocare făcută în treacăt e suficientă pentru a da impresia existenţei
sociale a eroului: „Atunci căutam spre dragoste, ca spre o fereastră. Şi mă
înşelam crunt. Chiar la Lyon în 1922. Da, chiar şi atunci!”. În rest, scrierea
aduce laolaltă reflecţii şi scurte consemnări de evenimente minore, fotografice,
a căror semnificaţie este pe urmă îndelung dezbătută. Rolul acestui montaj
pare a fi acela de a fixa o manieră de a gândi, cea autenticistă, în starea ei
primară (de aceea şi artificiul „carnetului găsit”, din care lipseşte deci intenţia
estetizantă), de a reda figura veritabilă a eroului unei astfel de gândiri din
miezul însuşi al personalităţii sale.